Posts

Oprica Aldoiu. Remaieuza

„Doamnă, păi dumneavoastră, ca meserie, nici nu mai figurați”. „Și eu ce să fac acum? Dacă am figurat 60 de ani, acum ce să fac?” Așa că a dispărut din nomenclator aceasă meserie.

Fac asta de o viață de om, din 1956. Din ’56, când eu am divorțat și am rămas cu doi copii și, atunci, m-am întrebat: ce trebuie să fac eu? M-am gândit că în școală, la ora de gospodărie, ne învăța să croșetăm, să tricotăm și să ne remaiem și ciorapii. Erau ciorapi foarte scumpi. Țin minte, primii ciorapi pe care mi i-a cumpărat mama erau Adesgo 401 de mătase naturală, dar ceva mai grosuți, care erau foarte trainici și, dacă se ducea un fir, nu puteai să-i arunci. Și, atunci, doamna profesoară, care era de gospodărie, ne-a învățat tot felul de lucruri. Și am zis eu atunci: dar ia stai, că eu pot să remaiez ciorapi. Sigur, nu a fost ușor, am umblat peste tot ca să pot să obțin o autorizație, să obțin un spațiu. Dar pot să vă spun că, cei la care eu m-am dus, au înțeles că eu vreau să-mi cresc doi copii frumos și să-mi asum responsabilitate față de ei și au înțeles că merit să-mi atribuie un spațiu.

Remaieuza

Oprica Aldoiu

Primul spațiu al meu a fost pe strada Paris la numărul 15, pe colț. Erau două prăvălioare mici, acuma s-au unificat. Am stat acolo 7 ani. Și, între timp, acolo, pe Modrugani, era Comitetul Central. Și treceau activiști de partid, treceau miniștri și așa și au văzut firma acolo particulară. Și asta nu era politic, pe vremea aia nu era politic să ai o firmă particulară. Și m-au tot scos de acolo. M-am băgat alături de spitalul de copii la o croitorie, la un loc … nu venea nimeni. Sigur, m-am dus din nou la primărie la spațiul locativ și am spus: „N-am din ce trăi, nu pot, vă rog, dați-mi în altă parte”. Mi-a dat aici în Amzei undeva, la fel, cu un cizmar. Am stat o bucată de vreme și aici, în piață [Piața Amzei], era primărie. M-am dus la secretarul de partid și i-am povestit, i-am spus: „Ajutați-mă, ca să pot să-mi cresc copiii”. Aici a fost, înainte să vin eu, mașină de scris, dactilograf. Zice: „Tovarășa Cașa”, asta era expresia, ”ia du-te dumneata și vezi acolo, la numărul 8, la intrare în bloc, și vezi dacă ți-ar conveni”. Sigur că am venit repede, am văzut, m-am întors imediat și i-am spus: „Sigur că da”. Zice: „Eu îți dau acolo localul ăla, de unde n-o să te mai scoată nimeni, pentru că n’ai să ai firmă în stradă și ai să ai firmă”. Asta era până în ’70, mi-aduc aminte că Ceaușescu ținea o prelegere atunci despre Cehoslovacia.

Read more

Florica Marin. Florăreasa

Tata îmi povestea cum veneau clienții și cumpărau flori cu brațele. Când era ziua la mame, la soții, la fetițe, se vedea bucuria oamenilor pe față.

Eu am început de la etatea de 9 ani. Părinții mei vindeau flori la Piața Matache și mă ducea sora mea, că am mai multe surori, care și ele vindeau flori, eu fiind mică, în clasa a IV-a. Am început și mi-a plăcut și vindeam flori în brațe. Îmi dădea mama flori în brațe, buchete așa făcute și ieșeam pe tronson în față la hală, la piață acolo și vindeam. Și uite așa, zi de zi, zi de zi, și am prins drag de meseria asta de mic copil, de la etatea de 9 ani până în prezent. Deci, la noi în familie bunici, străbunici … noi suntem neam de florari. La noi s-a practicat în meseria asta numai florile, femeile cu florile și bărbații, bunicii, străbunicii erau zugravi, construiau case din chirpici, cum se făceau înainte.

Florica Marin

Florica Marin

Noi suntem neam de florari, suntem din etnia Boldeni. Boldeni înseamnă că femeile vindeu flori, nu făceau altă meserie, cum sunt alte etnii, d’alea cu fuste lungi, fiare vechi sau mai știu eu ce. La noi, meseria asta, în etnia noastră, s-a numit Boldeni și s-a practicat numai florile. Eu pratic meseria asta că o iubesc, în continuare vând flori, am vândut, mi-am crescut copii de aici, din coșul ăsta de flori. Am cinci copii, șapte nepoți, mai vine unu’ pe drum. Așa suntem noi, majoritatea rromilor, suntem foarte devotați pentru copii, moștenire de la bunici.

Read more