Tag Archive for: meserii care dispar

Miu Aurică. Bărbierul

/in

„… noi avem mâna formată de așa manieră, încât, și dacă ai luat un fir de păr, tot se simte, înțelegi mata? Deci numai un fir de păr dacă iau cu lama, eu tot îl simt că l-am luat. Asta înseamnă să fii meseriaș.”

În 1955, în aprilie, am plecat ca ucenic la frizerie, de la 14 ani. A durat 3 ani. Sunt dintr-o familie cu 8 copii în viață. Tata, un singur salariu, mama era casnică. După ce am terminat, în 1958, nu m-au angajat și am fost nevoit să aștept până primăvara, iar primăvara au început colegii, care au fost și ei în aceeași situație: „Băh, hai să mergem la țară”. Și, întradevăr, am mers la țară. Mergând la țară, totuși, fiind copii, există frecușuri. Am stat 3 luni de zile la Drăgănești de Vlașca. După aceea am venit de acolo … era raionul Olteni. Cât a fost raionu’, am lucrat acolo. În ’60 am mirosit că se desființează raionul și am plecat și am înființat o frizerie la Peretu, dacă știi unde este. De acolo am plecat militar. Și, am venit, iar nu m-a angajat, când m-am întors înapoi. Și, m-am dus la Olteni. Acolo, un șef contabil vroia să facă și plan de achiziții cu salariații, să strângă ouă, păsări, chestii, socoteli. În situația asta, eu i-am spus: „Eu am fost în armată și am facăt o lună instrucție și 25 de luni frizerie”. Atunci era problema cu Cuba. Și, ședeai două luni peste. Zice: „Nu mă interesează, mie îmi faci plan de achiziții”. Și-i spun: „Auzi, domnule, dumneata lucrător ca mine n-o să mai ai la Olteni aicea. Eu am plecat”. Și n-am acceptat măgăria lui.

Miu Aurică. Bărbierul

Miu Aurică. Bărbierul

Mi-am adus eu aminte că există o comună Deparații-Hârlești și m-am dus și am înființat o frizerie acolo. După aceea, am lucrat și acolo trei ani de zile până în 1967. Am uitat să spun că, acilea, îi serveam și pe ăștia de la miliție de la Olteni. Și am cunoscut pe Mihalea, care a fost comandant și aici la județ. Când am venit, mă duceam, îl serveam acolo la bloc, în sfârșit, și zice, când oi face frizerie la miliție te angajez. Sufletu’. A uitat. Fiind, vorba aceea, apropiat ca lucrător, nu lătrău, trebuie să ții cont de lucru ăsta, așa, m-am dus într-o zi la el să-i spun: „Tovarășu’ Mihalea, eu nu am decât 300 pe lună, ajutați-mă și pe mine să bag femeia în serviciu, undeva”. „Stai un pic, zice, să găsesc un plutonier să te instruiască ca să devii agentul meu”. Ăla a fost un moment în care, știi, ca și când ți-ar da unu’ una în cap și te-a amețit. Zic: „Mulțumesc, nu mai am nevoie”. Scurt. „Bine, să nu mai vii pe aici”. „Nu mai vin, stai liniștit”, dacă e vorba de așa.

Read more

Dumitru Cotruță. Depanatorul radio-tv

/in

„Eu mă amuz când vin oameni și încep să-mi explice una, alta. Măi tăticu, eu sunt atât de versat în treburi d’astea, că n-am nevoie de nicio explicație.”

Am 73 de ani …, anul ăsta fac 74, așa, deci fac treaba asta … deci, ce se întâmplă, eu sunt inginer electronist și nu m-am ocupat de depanare radio-tv. Eu am făcut electronică, cercetare, proiectare pentru centrala de la Cernavodă, am lucrat în cercetare pentru lucrări de fizică nucleară, de fuziune nucleară, cercetări de optoelectronică, deci de infraroșu. Am lucrat în radar, deci stație radar, cercetare științifică pentru stație radar. Deci, treaba asta o fac ca profesie efectivă de când am ieșit la pensie. Și asta s-a întâmplat în 1996, am ieșit la pensie, dar de radio … aici am atelierul acesta din anul 2000. Am mai lucrat încă un an așa la o firmă care făcea reparații radio-tv și eu lucram pe teren. Dar atelierul meu aici îl am din 26 septembrie 2000. Deci, ca profesie ce să zic, toată viața am făcut câte ceva, dar sporadic, în afara orelor de serviciu. Dar niciodată nu m-am lăsat. Și asta s-a întamplat din anul 1967, de atunci lucrez și această meserie.

Dumitru Cotruță

Dumitru Cotruță

Atelierul ăsta e. Domne, ne rezumăm la ceea ce ni se pune la dispoziție. Un spațiu mai mare mare ar însemna cheltuieli mai mari, deci chirie mare, cheltuieli mai mari și nu prea îți poți permite să faci așa ceva. Și, prin urmare, ăsta este un spațiu închiriat de la Administrația Fondului Imobiliar, care aparține de Primăria capitalei … o casă naționalizată și și așa chiria e destul de mare pentru ceea ce mi se oferă: n-am căldură, spre exemplu.

Read more

Haig Keskerian. Cafegiul. Cafegiul armean

/in

Suntem veniți demult, demult, foarte demult. Nu știu, am uitat … de prin 1911 mi se pare au venit părinții mei pe-aicea și s-au ocupat cu cafeaua asta, asta e meseria noastră. Armenii au fost aici meseriași de covoare, au fost bijutieri și ceasornicari … renumiți, erau renumiți. Și mulți au făcut meseria asta de cafegiu. Tata a deschis magazin de cafea când era tânăr, prin 1911, pe Calea Victoriei colț cu Frumoasă. Este și acum clădirea asta, este clădire veche. A deschis cu un văr al lui, au deschis amândoi. Erau holtei, nu erau însurați atuncea, în 1911. Și au făcut tovărășie și au făcut cafea. Era un cartier bogat. Pe Strada Frumoasă stătea, printre alții, și Elvira Popescu, care ulterior a plecat la Paris și era societară comediei franceze sau așa ceva. [Tata] avea clientă și pe ea. Probabil că cei din jur de acolo luau cafea.

În 1911 mașinile astea de cafea nu erau cu motoare, erau manuale, trăgea din greu până măcina un kil de cafea. Așa era vremea.

haig-keskerian-cafegiu

Cafeaua era foarte bună atunci, e bună și acum. Erau mulți furnizori, mulți angrosiști, mulți importatori. Și atuncea, dacă se întâlneau trei armeni, începeau: „Vai ce criză este!” Da, își creșteau copiii, aveau grijă de ei, nu le lipsea nimica din casă, dar era criză [râde]. Criză mare cu adevărat, după cum spune, era una prin ’28 sau când m-am născut, apoi a fost prin ’37. Apoi, dacă a început și războiul prin ’39-40, îți închipui. Dar a fost greu, dar nu simțeam, nu știu de ce. În război eram pe Rahova. Tata era spre 50 de ani și nu putea să îl ia pe front și noi eram mici și nu puteam să mergem la război pentru că aveam sub 18 ani. A fost destul de greu, da … era greu, da era bine.

Read more

Tudoran Constantin. Croitorul

/in

Domne, eu sunt ardelean. Sunt din Harghita … printre românii care întradevăr mă simt mai român decât orice român din Regat de aici. Din cauza colectivizării …, părinții mei aveau avere, adică … nu pot să spun că erau numiți chiaburi, dar, mă rog, aveau părinții de toate, și gospodărie frumoasă, și tata n-a vrut să intre în CAP și a trebuit sa fugă, să lase totul … așa, și a trebuit sa fugă la Brașov și de la Brașov la București. Noi am fost lăsați … fratele meu la o mătușă, eu la bunica … vreu an de zile doar. Și tata s-a angajat ca (virgulă) constructor, dulgher, că atuncea se căuta dulgheru, cum se caută și-acum, și s-a mutat în București. Și după un an de zile ne-a adus și pe noi. Dar știți care a fost problema mare, cu școala? Eu a trebuit să fac liceul maghiar, adică școala maghiară, pentru că nu știam românește. Noi, români, ortodocși …, deci Todoran Constantin, vă dați seama că e nume românesc … da, da vorbeam … și-n Ardeal … foarte, foarte mulți, adică majoritatea românilor nu știu românește, ceea ce e o crimă. E o crimă!

Tudoran Constantin croitorul

În sfârșit, am venit în București, am terminat nouă clase pe Dimitrov la Liceul Ady Endre, cum se numește acuma, șiiii am terminat bine și pe urmă luase ființă liceurile astea industriale. (…) Și bineînțeles că am dat la … aveam un unchi care era actor la Teatrul de Stat din Târgu Mureș și chiar turnau un film în perioada aia în care trebuia să dăm examene, turnau un film, care … sub regia lui Gheorghe Naghi, mi-aduc aminte … și m-a luat și pe mine figurant. Mă rog, eram mai descurcăreț, mai nu știu cum. Și mi s-a promis că intru la Liceul Industrial de Cinematografie. Si-atuncea, exact în anul ală, luase ființă liceele astea industriale. Mă rog, am dat eu examen, am știut eu ce-am știut, am făcut la scris, am făcut ce-am făcut, da la oral îmi cade un triunghi isoscel: aria laterală, aria totală la un triunghi isoscel. Dar eu învățând in maghiară, eu nu știam cum arată triunghiul isoscel. Și mă duc și o întreb pe examinatoare, pe doamna profesoară: „Doamna profesoară, nu vă supărați, spuneți-mi și mie cum arată acest triunghi isoscel pentru că eu” … Când am vrut să zic am terminat școala maghiară, nici n-a mai discutat cu mine, mi-a dat unu. Bun. Vă dați seama, cu toate pilele mele, cu Gheorghe Naghi, cu așa, am picat: „Tu n-ai ce căuta”, zice, „Copilule, îmi pare rău, tu n-ai ce căuta în liceul ăsta, dacă tu nu știi ce înseamnă triunghi isoscel”. Și am încercat să-i explic … „Domne …”. Bun, am căzut și atunci am zis: eu nu mai dau la niciun liceu, m-am simțit așa jignit în mine și, în sesiunea de toamnă, luînd un ziar, am citit că recrutează pentru școală profesională, UCECOM-ul recrutează pentru școală profesională croitori și nu știu ce, la ucenicie de trei ani. Nici n-am întrebat părinții nimic, așa, am venit la probă și am început profesionala.

Read more