Ion Turdeanu. Reparatorul de mașini de cusut

Posted on October 14, 2016

Ce să fac cu astea? La fiare vechi? Pe cine să las? Nu vrea niciunu’. Muncă grea nu e. Ce, e ca la strung, la freză, să bați la fiare?

Suferința de la țară, suferința m-a adus aici. Ce făceam? Eu sunt din partea Fierbinților, de la țară, tata avea cinci copii. Nu-i dădea omului, nu dădea părți sociale pentru copii, pentru cutare. Te tăiai cu sapa, ieșea sânge, când te tăiai, puneai pământ pă sânge, m-ați înțeles? Noaptea udam la grădină, dimineața, în chiloți, m-am dus la Alexandria după porumb, că era după foameta aia, când a fost. Ne duceam la Ploiești cu zarzavat, nu se vindea, aveam de duceam căruța acolo. Ce nu se vindea, o dam la negustori cu bani în rate. C-avea bani, că n-avea, ziceam: „Lasă, nea Gheorghe, că viu mâine”. Era o treabă foarte cinstită atunci față de acum. Acum e țara hoților și escrocilor.

turdeanu-web

La țară era două mori, trei mori, d-alea primitive cu cureaua, era un talaz de lână pe care îl învârtea cu calu’. Tata avea un motor de uda în grădină. Când a venit comunismu’, pe cine a pus președinte? Pe țiganu’ care cânta cu vioara la horă. Vine la taică-miu: „Tu cinci copii ai?”. Vai de mine, amărât, nespălați, c-așa erau timpurile. Vine tata. „Bă, nea Gheorghe, să te înscri la colectiv”. „Bă, mă scriu, mă, da’ să scrie altu’, mă, și pe urmă mă-nscriu și io”. „Bine, nea Gheorghe, o să ai necazuri”. Înțelegi? S-a dus [pe urmă] la ăla care scărpina lâna. Ăla: „Bine, mă, țigan, vii tu la mine”. A luat și i-a dus la canal pe amândoi. Unu’ a murit, unu-a mai venit. Înțelegi? Și, ce-a făcut. Ăștia care avea mori, le-a distrus complet. Comuniștii. Rușii de cine s-a folosit? De țigani, de borfași, hoți. Deci nouă ne-a luat pompa și motoru’ că n-a vrut să-nscrie taică-mio. Și udam cu găleata.

Read More

Nea Gigi. Sticlarul

Posted on October 4, 2016

Cei care luau salariu fix puteau să stea și acasă, că ei tot își luau salariul, dar la noi, nu: ai stins lampa, erai zero lei.

În București nu cred că mai suntem 20, bine, promoția mea am fost mai mulți, poate 30, dar cei care nu mergeau, îi dădeau la alte secții, unde erau mecanizate, sau la Curtea Sticlarilor, nu toți care au terminat școala au și ieșit acolo [sticlari]. În fiecare an se făcea, se alegea doi, trei sau patru, dar mulți plecau, nu le plăcea, nu făceau față. Școala am făcut acolo la Mărășești, acum s-au făcut blocuri acolo, la Liceul Industrial 29.

Nea Gigi. Sticlarul

Nea Gigi. Sticlarul

Cum era atunci, când terminai zece clase, te angajai. Bine, pe vremea aia, cu zece clase erai maistru, deci până în ’80, după aia a început să fie obligatoriu 12. Altfel așa era, după 10 clase îți alegeai o meserie, puțini erau care mergeau [mai departe], nu ca acuma, cine face 12 clase, toți fac facultate. Așa e acuma, chiar dacă ești măturător, ai facultate. Nu zic că era rău atunci, dar aveai un ban, aveai bani mai mulți. Din facultate, chiar dacă ieșeai inginer sau subinginer, lua mai puțini bani decât luam noi care lucram sticlărie. La noi era acord individual, stăteai o oră în plus, făceai mai multe produse, aveai o treabă, plecai, nu mai aveai bani. A fost o treabă care te ținea tot timpul în priză. Nu zic că a fost prea bună ideea, mai bine preferai să ai o leafă de bază, cum era pe vremea aia 1800, cam așa îmi amintesc că aveam prima dată. După aia se dădea, în funcție de cum învățai și de cât de complicate erau produsele care erau. Erau produse care intrau într-o anumită categorie și, când făceai produsele alea, deja dădeai examen, se făcea comisie, executai produsul și îți dădea categoria: îți dădea pe-a treia, pe-a patra, câte meritai. Bine, eu am rămas la a patra pentru că s-a desființat după aia sindicatele și nici nu m-a mai interesat, nu te mai avantaja cu nimica.

Read More

Nea Nelu. Fochistul

Posted on September 20, 2016

În viață multe pățești, dar să știi că e tare bine să fii curios, să înveți. Orice meserie, nu se știe, poate de aia ai nevoie. Eu îți spun, eu, la ora actuală, eu nu mor de foame.

La Întreprinderea de Medicamente am lucrat 34 de ani. Acolo am lucrat la început ca electrician, apoi tot tehnician, dar și la aprovizionare. Pe urmă m-am pensionat. Noi eram acolo centrala de medicamente și [făceam] coloranți pe toată țara, tot ce era chimie. Acolo a explodat și vagonul ăla de amoniac, au murit 36 de persoane, prin 80 și ceva, ’85. Eu m-am pensionat în 2003.

Aici am venit că sunt vecin, aici. Sunt destule de făcut: dai drumu la căldură, încălzești apă menajeră. Am un program. Bine, acuma sunt lejer, că e vară, nu mai dau drumu la căldură, da’ iarna încălzire de la 6 la ora 9, pe urmă o lăsam de intram pe menajeră să încălzesc boilerele alea, după aceea, pe seară, iar dădeam drumu. Dar când a fost frigu’ ăla o țineam toată ziua.

fochist-web

Uite, asta e tipul vechi [de centrală]. Asta nu o mai folosește de … Asta era pe păcură, acum avem pe gaze, dar a fost pe păcură. Uite, se vede, acolo sus era vasu’, trăgea din curte. În curte e vasul mare, știi? Se umplea ăla și venea păcura aici. Cu păcură era randamentul prost, la păcură ai pierderi mari. Nu se compară. Ăsta [pe păcură] era cum ai caloriferul acasă, dar în formă de dreptunghi, cu flacăra între ele, dar era pierdere mare. Ăstalaltu’ e cu țevi, zeci de țevi băgate. Îți dai seama, nu se pierde așa căldura.

Read More

Adriana. Dactilografa

Posted on May 25, 2016

Cred că în câțiva ani va dispărea cu desăvârșire meseria. Sunt tineri care vin acum și, când văd mașina de scris, vor să vadă ce este, cum bate, cum funcționează obiectul respectiv, îți dai seama?

Eu am început ca operator telex. Am dat la matematică, am picat, și soțul meu dătuse la marină și căzuse și el la examen. Ne-am cunoscut, ne-am căsătorit și am venit în București. În București, ca să stai, trebuia să faci ceva, orice calificare la nivel de studii medii, liceu cu bacalaurear, și să începi să muncești. Nu aveai altă soluție. Perioada aceea îți oferea posibilitatea să te califici în multiple domenii: și pe școli postliceale, cu durata între 3 și 6 luni sau 1 an și 2 ani, și în învățământul superior. Plus că erau o grămadă de școli profesionale, tinerii se calificau în școli profesionale. Iar Cooperația avea o bază puternică de școli profesionale. Cooperația califica cel mai mult în perioada respectivă. Soțul meu lucra la Centrala de prelucrare a lemnului, proiecta mobilă, și a vorbit să mă angajez și eu. M-am angajat ca ce? Secretară într-o fabrică. N-aveam un viitor clar, mie îmi trebuia o calificare, să-mi iau o diplomă. Și Telegraful român, care pe vremea aceea era în floare, a trimis o adresă către instituții că organizează cursuri de calificare telegrafiști. Ca telegrafist puteai să lucrezi la Telegraful român sau puteai să fii operator telex într-o instituție. Cum instituția [în care lucram] avea 40 de fabrici de mobilă în subordine, nu era suficient un singur operator, că aveau telegrafistă, care lucrase chiar în cadrul Telegraful român, și au mai trimis încă un om la calificare, și acel om am fost eu.

adriana-dactilografa-kogalniceanu

Lucrând într-o centrală, care coordona activitatea la 44 de întreprinderi de prelucrare a lemnului, că și acolo exista o diferențiere, erau întreprinderi de exploatare a lemnului și întreprinderi de prelucrare a lemnului, și, prin telex – emite ca și telegraful, ca și telefonul, pe circuit telefonic – se țineau teleconferințe. Asta însemna o punere în legătură cu toate întreprinderile, cum e acuma video-conferință. Erau anumite lucruri care se făceau prin telex. Conducerea comunica tuturor anumite dispoziții și dispozițiile plecau simultan către toate cele 44 de întreprinderi. Și răspundeau directorului telefonic și prin telex pe rând.

Read More

Gabriel Cringloska. Reparatorul de camere foto analog

Posted on April 20, 2016

Eu nu repar aparate de fotografiat, eu restaurez aparate de fotografiat. Aici e toată chestia. Deci, la mine, reparația nu este o reparație normală, eu nu sunt un service de aparate foto clasic normal.

La vîrsta de 6 ani eu demontam un ceas de masă și îl remontam înapoi, ăsta a fost harul meu de la Dumnezeu. La mecanică fină și … în ce privește răbdarea, atenția și capacitatea de intui funcționarea unui mecanism, le am de mic copil. Nu pot să spun că am fost un elev extraordinar de silitor la școală. În orice caz, am fost foarte apropiat de științele exacte, fizică, chimie, tot ce era tehnică. Mai slăbuț cu limbi străine, cu literatura, dar, în fine, ideea era că eu am fost nu pentru uman, ci pentru real, pentru cercetare. Aveam cea mai frumoasă tricicletă din cartier, dotată cu semnalizatoare și cu nu știu ce, făcute de mine, cu beculețe de lanternă, cu bateriuțe cu tot. Îmi fabricam jucăriile, pe care părinții mei nu-și permiteau să mi le cumpere, ei fiind amândoi tipografi plătiți destul de slab pe vremea lui Ceaușescu. Pur și simplu din lemn, dopuri de plută, cartoane groase confecționam puști, mitraliere. Dar atât de frumos le făceam și le vopseam, le dădeam cu lac, jurai că sunt originale. Aveam dorința asta de a face lucrări foarte frumoase. Mai târziu, în adolescență, m-am apucat de toate nebuniile: designer de îmbrăcăminte, chiar îmi făceam pantaloni, cămăși, bluze.

Gabriel Cringloska

Gabriel Cringloska

Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut cartea în tinerețe. Am dat un rateu la un liceu industrial, am căzut cu 8,30, deci o medie mare totuși. Tata, fiind un om muncitor și foarte drastic, a spus clar că nu sunt capabil să intru la liceu și m-a dat la școala profesională. Acolo am făcut câteva chestii deosebite, adică scule făcute de mine, o menghină făcută de la A la Z de mine, un patent făcut de la A la Z. Patent, deci fierul, și, vă dați seama, cum arată un patent la ora actuală, care e turnat, eu l-am făcut total din mână. A fost în expoziția școlii. Chiar și după 15 ani, când m-am dus acolo, era acolo, la expoziție. Am lăsat ceva în urmă, ca să zic așa.

După aceea, la locul de muncă, când intrasem deja pe banii mei, începusem cu electronica. Ajunsesem să fabric stații de amplificare, orgă de lumini, cum era la modă pe vremea aia, chiar în final ajunsesem la capacitatea să execut de la A la Z magnetofoane și casetofoane. Ambele cu trei capete. Și casetofon cu trei capete pe vremea lui Ceaușescu era o chestie. Trăiam din asta. Deci, efectiv, pe românește, eu mai scoteam cel puțin un salariu în plus pe lună cu aceste chestii.

Read More

Valentin Nae. Fotograful de studio

Posted on January 22, 2016

Înainte veneau cu poze de la revelion. Era coadă. Timp de două săptămâni veneau numai cu poze. Acuma nu mai este nicio zi să vină lumea cu poze după revelion.

Mie, de mic copil, din clasa a V-a, mi-a plăcut să fotografiez. Am crescut pe malul mării și erau peisaje deosebite, cam ce era frumos mă atrăgea. Din clasa a VII-a am avut laborator propriu acasă, îmi făceam pozele singur. După aceea, pe la 15-16 ani, eram chemat peste tot. Fotografi erau foarte puțini, era o altă viață din toate punctele de vedere. În primul rând cel material. Nu era ca acum, nu erau aparate de fotografiat pe timpuri. Cine avea aparat de fotografiat era cineva, ceea ce nu se mai întâmplă în zilele noastre.

După terminarea liceului am făcut școala de foto, o școală postliceală, la Econom Cezărescu, care aparține de UCECOM, și am intrat în meserie. De fapt eu știam, școala am făcut de pomană, n-aveau ce să mă învețe, știam să lucrez, am învățat de la Casa Pionierului. Și, de atunci, am îmbinat utilul cu plăcutul.

Valentin Nae

Valentin Nae

Ulterior am intrat într-o unitate foto unde făceam fotografii artistice, buletine, pașapoarte, adică era în regim de urgență. Eram lângă CCA, pe Bulevardul Kogălniceanu. Și, lucram foarte repede, ne calculau cei de la UCECOM viteza cu care lucram, iar noi mergeam la maxim. Ziceau: „Bă, ăsta dacă a făcut 100 de poză într-o oră, e al dracu’, îi iese salariu de …”. Tot timpul am lucrat în centru pe fotografie de genul ăsta, urgentă.

Read More

Mihai Georgescu. Plăpumarul

Posted on January 19, 2016

Înainte era vreo 30-40 de plăpumării, acuma, vă spun cinstit, dacă sunt vreo trei. Cu mine trei. Restul nu mai sunt.

Pe la 13 am început, am început la Cooperativa „Mobilă și tapițerie” și am lucrat în continuare, lucrez și acuma tot meseria asta și vreau să vă spun că nu se mai căștigă cum se căștiga odată și nu mai e treabă cum era odată. Din banii ăștia și din meseria asta mi-am crescut cinci copii. Cinci copii am crescut, da’ bine, pe timpu’ lu’ răposatu’, lu’ nea Nicu. Și vreau să vă spun că începând cam din 2008 s-a scârbit toate, nu mai merge aproape nimic. Lumea săraca e săracă și nu prea mai face nici plăpumi, nu mai face nici saltele, foarte puțin ce face, foarte puțin. Mai repară câte-un pat săracu’ om, care e pensionar, și e practic de aruncat, dar eu îi repar și în două-trei rate, că n-are bani, are pensie mică. Și trebuie să ne ducem așa viața pe parcurs cu vremurile astea grele care sunt. Asta e.

Mihai Georgescu

Mihai Georgescu

La tapițerie tot așa, mai vine unu’ cu canapeaua, cum sunt astea, mai vine cu câte un fotoliu, cu un scaun, și uite așa. Le facem la prețu’ care se poate cât mai mic ca să putem să lucrăm, să nu stăm. Altfel am fi vai de capu’ nostru. Astăzi vin mai mulți oameni mai în vârstă, știți? Ăștia au rămas cu moda veche, să le coasă de mână, frumos, la două cusături. Te ține vreo 10 ani, apoi vine cu ea la mine. Noi o desfacem și-i punem alte fețe. Că fețele care sunt acuma nu mai sunt ca cele dinainte, e o porcărie de fețe. Sunt și mai scumpe și mai proaste.

Read More

Nicolae Potenchin. Pantofarul

Posted on January 14, 2016

Eu mă duceam și la servici cu cravată, te mai chemau la CC. Și acolo nu te primeau, tăticu, la cămașă cu mânecă scurtă. Nu puteai să mergi cu pantaloni trei sferturi și niște bocanci în picioare. Adică, nici nu intrai pe Calea Victoriei. Te măsura. Și la parfum te mirosea, pe cuvânt.

Eu am 60 de ani de meserie. Nu de viață, de meserie. Am 72 de ani. La mine a fost destinu’, să-i spun, altfel nu-mi explic. Destinu’ unui om. Nici nu visam să fac eu cizmărie. Aveam altele în cap când eram mic, când era perioada ’55-’56. După război, lumea amărâtă, necăjită. Atunci era cu liceele. Eu, fiind dintr-o familie mai amărâtă așa, copii mai mulți, eu fiind cel mai mare, tata zice: „Du-te, mă, la meserie”. Eu eram băiat deștept, nu eram prost. „Du-te, mă, la meserie. Te duci la liceu? Faci facultate? Păi 8 ani de zile, ce fac eu, cum îi ținem p-ăștia?” Viață grea, amărâtă. Am trecut și prin foamete, și prin necazuri, și prin … mă mir cum mai trăiesc. Pe cuvânt îți spun, cât am suferit eu. Am avut și un fizic care m-a ajutat, ca să zic așa. Am jucat fotbal pe la Rapid, am făcut sport, multă alergătură, cu cercu’, cu astea, n-aveai cu ce să te joci atunci. Acuma copiii toți sunt ramoliți, intră în calculatoare, îi ține închiși, nu mai ies la aer. Bolnavi, pe mine m-a speriat.

nicolae potenchin

Nicolae Potenchin

Da’ uite că dau dintr-una-ntr-alta. Și [tata] n-a vrut. Tata fiind o fire mai … în perioada aia atunci, încă acuma, dacă îți atingi copilu’, te și reclamă. Atunci bătaia era ruptă din rai, tată, ce … . Mâncam bătaie la 2 zile, trebuia s-o frig, nu se putea. Și bătaie, bătaie. Dacă trăia tata în momentele de copilărie pe care le-am avut în perioada asta, făcea ani grei de pușcărie, săracu’. Dumnezeu să-l ierte. A fost o fire bună. Dar așa era viața atunci, viață amărâtă. Și ca muncitor și ca astea, după război, copii mulți, bani puțini. Cartele, toate erau pe cartele, să te hrănești, să iei uleiu’, zahăr, făina, pâinea. S-a liberalizat prin ’52, parcă.

Read More

Flori Iancu. Lenjereasa

Posted on December 16, 2015

Așa se numea, lenjereasă. Așa scrie și în cartea de muncă. Cine vede se cam încrucește așa, se uită, nu prea pricepe. Noțiunea nu e cunoscută așa de bine în România. Așa, calificarea de lenjereasă, așa cum sunt eu, de când am început și până acuma, nu cred că mai sunt în București.

Ucenicia am făcut din ’67 până în ’69. Am făcut pe Mihai Bravu, tot la cooperativa asta, la Muncă și Artă. Și de atunci am rămas lucrător. De la țară nu puteai să faci altceva, eu sunt din Moșteni, în apropiere de Videle. Am zis eu că plec [de aici], că nu stau, da’ până la urmă tot aicea am rămas, de ani de zile.

Am pregătit la rândul meu câteva serii de ucenice, dar au plecat, n-au stat. Mie mi-a plăcut sau am fost nevoită, știi? Așa, pentru glorie, poți să spui că aicea mi-a plăcut, da’ nu chiar. Asta e, așa a fost destinul. Cred.

Flori Iancu

Flori Iancu

Ucenicie am făcut doi ani, al treilea an era cu 60% instructorul și 40 noi și, după aceea, de unul singur. Eu am făcut numai pe lenjerie bărbați, numai pe lenjerie bărbați am lucrat noi, deci nu suntem universali. Generația de atunci era pe specialități: croitor, croitor femei, lenjerie femei, lenjerie bărbați. Deci nu se lucra hai să facem de toate, nu ieșea nimic bun. Așa se numea, lenjereasă. Așa scrie și în cartea de muncă. Cine vede se cam încrucește așa, se uită, nu prea pricepe. Noțiunea nu e cunoscută așa de bine în România.

Read More

Emil Klosterman (aka frații Klosterman). Brichetarul

Posted on December 14, 2015


Da’, ce să vă zic, pe lângă salariu ăsta eu mai luam un alt salariu. Președintele m-a luat odată la rost, zice: „Bă, de când ajunge un meseriaș să ia un salariu cât un președinte?” Și zic: „Domne, probabil că meseriașul muncește”.

Am făcut meseria asta și pentru că mi-a plăcut și, ca să recunosc, la vremurile de atunci câștigam bine. Fratele meu mai continua să lucreze la FEA, dar după-amiaza venea să mă ajute. Eu am lucrat pentru Cooperativa la vremea de-atuncea, se chema Metalo-Casnica, pe urmă s-a tot schimbat: Deservirea, Prestarea, tot felu’. Cum să zic, se impunea un plan: „Domne, ai prăvălia asta, trebuie să dai planu ăsta, ca să avem și noi funcționarii un profit și dumneata un salariu”. Da’, ce să vă zic, pe lângă salariu ăsta eu mai luam un alt salariu. Președintele m-a luat odată la rost, zice: „Bă, de când ajunge un meseriaș să ia un salariu cât un președinte?” Și zic: „Domne, probabil că meseriașul muncește”. Bine, că facem și glume d-astea. Se câștiga bine pe meseria asta care, la prima vedere, a, e simplu.

Emil Klosterman (aka frații Klosterman)

Emil Klosterman (aka frații Klosterman)

La vremurile de atunci nu aveam timp să stau cu dumneata de vorbă, era coada … bine, că nu aici am avut atelierul, aici am venit că spațiile le-au luat alții. Primul atelier l-am avut lângă Sala Dalles, nu se pomenea de Intercontinental la vremea aia … asta înseamnă … anii ’64. Atunci am început cu brichete pe benzină, cu fitil, cu vată, scos afară cu penseta, se băga benzina, mai scoatea și fum. Și am început cu alea. După asta au intrat brichete aduse tot de chinezi, cu benzină. Îmi amintesc, era vreo 23 lei, ce era … cât o sticlă de coniac, ca să zic așa. Luai de la debitu’ de țigări, acolo se vindea. Da’ cine avea neamuri prin Franța, Anglia, venea cu câte un Ronson, Dupont, Cartier, brichete care la vremea asta ajung la 4-500 de euro. Ăla, când venea cu câte o brichetă la care era un defect, ăla nu renunța la ea. Mai ales că o avea cadou.

Read More