Adriana. Dactilografa

Posted on May 25, 2016

Cred că în câțiva ani va dispărea cu desăvârșire meseria. Sunt tineri care vin acum și, când văd mașina de scris, vor să vadă ce este, cum bate, cum funcționează obiectul respectiv, îți dai seama?

Eu am început ca operator telex. Am dat la matematică, am picat, și soțul meu dătuse la marină și căzuse și el la examen. Ne-am cunoscut, ne-am căsătorit și am venit în București. În București, ca să stai, trebuia să faci ceva, orice calificare la nivel de studii medii, liceu cu bacalaurear, și să începi să muncești. Nu aveai altă soluție. Perioada aceea îți oferea posibilitatea să te califici în multiple domenii: și pe școli postliceale, cu durata între 3 și 6 luni sau 1 an și 2 ani, și în învățământul superior. Plus că erau o grămadă de școli profesionale, tinerii se calificau în școli profesionale. Iar Cooperația avea o bază puternică de școli profesionale. Cooperația califica cel mai mult în perioada respectivă. Soțul meu lucra la Centrala de prelucrare a lemnului, proiecta mobilă, și a vorbit să mă angajez și eu. M-am angajat ca ce? Secretară într-o fabrică. N-aveam un viitor clar, mie îmi trebuia o calificare, să-mi iau o diplomă. Și Telegraful român, care pe vremea aceea era în floare, a trimis o adresă către instituții că organizează cursuri de calificare telegrafiști. Ca telegrafist puteai să lucrezi la Telegraful român sau puteai să fii operator telex într-o instituție. Cum instituția [în care lucram] avea 40 de fabrici de mobilă în subordine, nu era suficient un singur operator, că aveau telegrafistă, care lucrase chiar în cadrul Telegraful român, și au mai trimis încă un om la calificare, și acel om am fost eu.

adriana-dactilografa-kogalniceanu

Lucrând într-o centrală, care coordona activitatea la 44 de întreprinderi de prelucrare a lemnului, că și acolo exista o diferențiere, erau întreprinderi de exploatare a lemnului și întreprinderi de prelucrare a lemnului, și, prin telex – emite ca și telegraful, ca și telefonul, pe circuit telefonic – se țineau teleconferințe. Asta însemna o punere în legătură cu toate întreprinderile, cum e acuma video-conferință. Erau anumite lucruri care se făceau prin telex. Conducerea comunica tuturor anumite dispoziții și dispozițiile plecau simultan către toate cele 44 de întreprinderi. Și răspundeau directorului telefonic și prin telex pe rând.

Telexul este un aparat care e mai mare decât mașina de scris. Are un sul de hârtie. Ei ne apelau, li se dădea liber și ei făceau comunicarea și la noi ajungea telexul. Problema era mult mai simplă. Aveai un buton pentru local, puteai să-ți compui textul și acest text se împrima pe o bandă lată de 1 cm și jumătate și era exact ca la morse, cu găuri, două-trei, cinci sau șapte pe linie. În clipa în care tu aveai deja banda formată, în clipa în care apelai ceea ce vroiai să apelezi, schimbai banda, deci perioada de prelucrare a informației era mult mai scurtă decât să-ți vină o începătoare, care să-ți bată o literă acum, o literă acum. Și știi cum făcea telegraful? Avea un ritm constant, avea o muzică constantă, el trimitea tot timpul. Deci comunicarea se făcea foarte rapid. De exemplu, nu stăteai să bați fiecare telex în parte de 40 de ori, tu ți-l făceai pe bandă și avea un cititor. Băgai banda pe cititor și mergea automat. Și la tine și la celălalt. Deci se imprima simulatan și la Rădăuți telexul, cu confirmarea de primire în colț și la sfârșitul terminării transmiterii mesajului. Dacă nu aveai antetul societății unde transmiteai, înseamnă că s-a pierdut undeva legătura și trebuie să transmiți din nou.

Eu am învățat telegrafia în ’72, ’73, am plecat în ’76 de la Pipera și în ’80 am plecat de la Comturism și încă funcționa telexul. Până în ’90 erau. După ’90 cred că a mai funcționat destul de mult, pentru că … deci eu am venit aici în 90 și ăștia aveau încă telex, că le mai aranjam eu banda, le mai ajutam pe fete. Deci și după ’90.

Am lucrat 3-4 ani ca operator telex, după care am plecat în comerțul exterior ca secretară-dactilografă și aveam și telexul. Aveam deci continuitate în practicarea meseriei. La Comturism aveam protocolul, aveam operator telex, aveam dactilografie, secretariat. Astea erau cele patru meserii pe cale le făceam acolo. Și am lucrat un număr de ani. În fiecare instituție directorii vin și pleacă, se mai răstoarnă sferele de influență, unii pleacă, alții rămân. Probabil că era și o instituție cu multe tentații, nu pentru cei care lucrau la birou, ci care lucrau în rețeaua de magazine. Ca director era o muncă solicitantă. Noi aparțineam de Ministerul Turismului mai mult, dar aveam și către Ministerul Comerțului Exterior. A plecat directorul. Cu noul director, care fusese director adjunct, nu m-am înțeles cine știe ce, era mai sărit de pe fix, și am plecat în Cooperație. Și am lucrat ca dactilografă la Casa de Asigurări Sociale a Cooperației Meșteșugărești, care transforma o școală de-a lor, un fel de liceu, în hotel. Investiție care a costat fantastic de mult, datorită și calității, pentru că Cooperația lucra meșteșugărește, nu avea aparatură și utilaje pe care le avea industria lemnului. Deci ceea ce rezulta ca produs finit după procesul de producție era diferit de ceea ce rezulta în fabricile de mobilă, deci produsele erau mai scumpe. Hotelul era înființat de un an și ceva, când s-a hotărât „conducerea superioară” să sistematizeze Bucureștiul și șoseaua Ciurel afecta colțul clădirii. Și, atunci, a trebuit să ne căutăm de lucru și m-am dus la Prestarea ca dactilografă și am lucrat până prin ’90, când am venit în această unitate (pe Mihail Kogălniceanu).

În ’86 am venit în Cooperație și aveam o unitate alături de tribunalul mare, pe cheiul Dâmboviței, Prestarea. Avea vreo 4-5 unități, cu mai multe fete, și, în una din unitățile respective, am lucrat ca dactilografă și apoi am fost numită șefa unității.Era un centru de perfecționare a cadrelor, de calificare de fapt a dactilografelor prin învățarea metodei oarbe de scriere. Erau foarte puține din cele de pe Splai care băteau orb. De regulă, ele băteau cu 2 sau 4 degete. Eram unicat prin practicarea metodei oarbe. Fetele, care s-au școlit și au fost angajate, aveau viteză mică, aduceau încasări mici, nu era în avantajul unității, și șefele de unități fugeau de cadre proaspăt formate. Dar eu mi-am luat 3-4 fete, în decursul timpului, pe care le-am ajutat și să-și câștige salariul, dându-le lucrări ușoare, dar bine plătite, scurte, ca să nu se grăbească. Și apreciam foarte mult dorința unora de a învăța.

Doamna Adriana lucrează de mai bine de 25 de ani pe Bulavardul Mihail Kogălniceanu, la numărul 3.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)

Nea Nelu. Fochistul
Gabriel Cringloska. Reparatorul de camere foto analog

Leave a Reply