Suntem veniți demult, demult, foarte demult. Nu știu, am uitat … de prin 1911 mi se pare au venit părinții mei pe-aicea și s-au ocupat cu cafeaua asta, asta e meseria noastră. Armenii au fost aici meseriași de covoare, au fost bijutieri și ceasornicari … renumiți, erau renumiți. Și mulți au făcut meseria asta de cafegiu. Tata a deschis magazin de cafea când era tânăr, prin 1911, pe Calea Victoriei colț cu Frumoasă. Este și acum clădirea asta, este clădire veche. A deschis cu un văr al lui, au deschis amândoi. Erau holtei, nu erau însurați atuncea, în 1911. Și au făcut tovărășie și au făcut cafea. Era un cartier bogat. Pe Strada Frumoasă stătea, printre alții, și Elvira Popescu, care ulterior a plecat la Paris și era societară comediei franceze sau așa ceva. [Tata] avea clientă și pe ea. Probabil că cei din jur de acolo luau cafea.

În 1911 mașinile astea de cafea nu erau cu motoare, erau manuale, trăgea din greu până măcina un kil de cafea. Așa era vremea.

Cafeaua era foarte bună atunci, e bună și acum. Erau mulți furnizori, mulți angrosiști, mulți importatori. Și atuncea, dacă se întâlneau trei armeni, începeau: „Vai ce criză este!” Da, își creșteau copiii, aveau grijă de ei, nu le lipsea nimica din casă, dar era criză [râde]. Criză mare cu adevărat, după cum spune, era una prin ’28 sau când m-am născut, apoi a fost prin ’37. Apoi, dacă a început și războiul prin ’39-40, îți închipui. Dar a fost greu, dar nu simțeam, nu știu de ce. În război eram pe Rahova. Tata era spre 50 de ani și nu putea să îl ia pe front și noi eram mici și nu puteam să mergem la război pentru că aveam sub 18 ani. A fost destul de greu, da … era greu, da era bine.

Read more