Nicolae Potenchin. Pantofarul

Posted on January 14, 2016

Eu mă duceam și la servici cu cravată, te mai chemau la CC. Și acolo nu te primeau, tăticu, la cămașă cu mânecă scurtă. Nu puteai să mergi cu pantaloni trei sferturi și niște bocanci în picioare. Adică, nici nu intrai pe Calea Victoriei. Te măsura. Și la parfum te mirosea, pe cuvânt.

Eu am 60 de ani de meserie. Nu de viață, de meserie. Am 72 de ani. La mine a fost destinu’, să-i spun, altfel nu-mi explic. Destinu’ unui om. Nici nu visam să fac eu cizmărie. Aveam altele în cap când eram mic, când era perioada ’55-’56. După război, lumea amărâtă, necăjită. Atunci era cu liceele. Eu, fiind dintr-o familie mai amărâtă așa, copii mai mulți, eu fiind cel mai mare, tata zice: „Du-te, mă, la meserie”. Eu eram băiat deștept, nu eram prost. „Du-te, mă, la meserie. Te duci la liceu? Faci facultate? Păi 8 ani de zile, ce fac eu, cum îi ținem p-ăștia?” Viață grea, amărâtă. Am trecut și prin foamete, și prin necazuri, și prin … mă mir cum mai trăiesc. Pe cuvânt îți spun, cât am suferit eu. Am avut și un fizic care m-a ajutat, ca să zic așa. Am jucat fotbal pe la Rapid, am făcut sport, multă alergătură, cu cercu’, cu astea, n-aveai cu ce să te joci atunci. Acuma copiii toți sunt ramoliți, intră în calculatoare, îi ține închiși, nu mai ies la aer. Bolnavi, pe mine m-a speriat.

nicolae potenchin

Nicolae Potenchin

Da’ uite că dau dintr-una-ntr-alta. Și [tata] n-a vrut. Tata fiind o fire mai … în perioada aia atunci, încă acuma, dacă îți atingi copilu’, te și reclamă. Atunci bătaia era ruptă din rai, tată, ce … . Mâncam bătaie la 2 zile, trebuia s-o frig, nu se putea. Și bătaie, bătaie. Dacă trăia tata în momentele de copilărie pe care le-am avut în perioada asta, făcea ani grei de pușcărie, săracu’. Dumnezeu să-l ierte. A fost o fire bună. Dar așa era viața atunci, viață amărâtă. Și ca muncitor și ca astea, după război, copii mulți, bani puțini. Cartele, toate erau pe cartele, să te hrănești, să iei uleiu’, zahăr, făina, pâinea. S-a liberalizat prin ’52, parcă.

Tata vroia să mă bage la CFR, la Grivița Roție. Lucra la CFR, era modelier. Ce-mi trebuia mie? Îl aveam destul acasă, mai îl aveam și la meserie acolo în cârca mea. Nu-mi trebuia mie treaba asta. M-am dus acolo, bineînțeles că l-am făcut de rahat, de râs. N-am scris nimic în alea acolo. Treaba era aranjată cu directoru’. Și zice directoru: „Ia-l, domne, acasă pe prostu’ ăsta”. Am mâncat o bătaie. „M-ai făcut de râs”. N-am vrut, îți spun, n-am vrut să fiu cu el acolo. Nu i-am spus lui. El a rămas atunci cu treaba că eram prost, dar nu eram prost. Pe urmă, pe strada mea, copii, cum eram noi, era un cizmar. Și era un băiat de seamă cu mine. Adică mai mic decât mine cu un an. Că, dacă nu m-am dus acolo, am pierdut anul ăla. Am stat un an acasă, am lucrat pe ici pe colo, mai ajutam pe un unchi care lucra la frigidere, frigotehnist d-ăsta. Și-l ajutam p-ăla, căram butelii, spălam piese cu motorină. Și, Ion ăsta, fiind taică-su la cizmărie, zice: „Bă, am vorbit cu tata, mă duc la cizmărie, mă fac cizmar”, știindu-l pe ta-su, că el lucra, făcea reparații și astea, și lui niciodată nu-i lipseau banii, că el întotdeauna ciugulea: 5 lei, 6 lei, 8 lei, 10 lei, 15 lei, 20 lei și nu știu ce. Și ăsta totdeauna avea bani de filme, eu de unde dracu’ să am bani de filme? De unde dracu’ să fac bani? Zic: „Bine, mă, Ioane, uite care este treaba”. Eu, lucrând pe la frigotehnist, pe la astea, știam ce e ăla metal, ce e ăla nu știu ce. Zic: hai, mă, să mă fac d-ăsta, cum era meseriile în perioada aia. Era strungărie, frezorerie, matrițerii. „Bă”, zic, „eu mă duc mă duc să mă fac matrițer”. Îmi intrase mie în cap matrițeria lu’ pește. Hai, ne ducem.

Era cea mai mare școală profesională în perioada aia, Galvan Tei. Nu știu dacă ai auzit de ea, e în spatele circului. În perioada mea primul circ a luat foc. Când s-a făcut circu’ în ’58, au făcut schelele din lemn și-a făcut un scurt-circuit, dracu’, și-a luat foc, a spart și geamurile la școală, a fost un incendiu mare. Pe urmă s-a reluat și s-a făcut adevăratu’ circ. Și: „Bă, eu mă duc, că a vorbit tata cu ăia de-acolo de la cooperativă, mă fac cizmar”. Și ne ducem amândoi. Eu la matrițerie, ăla la cizmărie. Când ne-am dus acolo, am depus dosarele la ăia acolo, dăm examene, dăm tot: „Hai să ne ducem să vedem dacă am reușit, dracu’, ce mare brânză am făcut”. Ne căutăm noi pe listele alea: ioc. „Bă, ce dracu’, mă? Mergem acasă, ne bate ăștia ne căcăm pe noi. Hai, bă, ce dracu’, nu se poate”. Bine, că era un tabel d-ăla foarte mare, un panou d-ăla de 10 metri, eram 3000 de elevi. Îți dai seama, cea mai mare școală profesională din țară. Era acolo: faianțari, zugravi, parchetari, toate meseriile din lume erau adunate acolo. „Ia uite, bă, frate, câte meserii pe lume asta”, îmi făceam eu idee atunci, știi. Acu’ a dispărut, dracu’, toate, pe cuvânt. În fine, ne-am dus noi pe la vreo 9 jumate așa, pe la vreo 1-2 s-a mai rărit treaba, că era lume multă, îți dai seama? Să vadă, să se găsească, n-aveai timp să te vezi ca lumea, să iei fiecare listă d-aia, s-o controlezi, s-o verifici. În fine, când am mai rămas noi acolo vreo 50-60 de inși, am început să ne auzim numele la unu’ și la altu’. Când mă uit, eu la cizmărie. Mă, da unde e ăsta? Ion al meu, că ăla nu era la cizmărie. Cum dracu’, mă, ce dracu’? Când ne mai uităm, se vede și el la lăcătușerie. „Bă, ce caut eu la lăcătușurie, mă? Tu la cizmărie și eu la lăcătușerie”. Nu mai era nici dracu’ la școală la ora aia, se făcuse ceasu’ vreo 3, când ne-am găsit noi. Cu cine să mai stai de vorbă? A doua zi dimineață nu i-am spus lu’ tata nimic, ce să-i spun, că mă bătea ăla de … . „Hai Ioane înapoi”. O luăm pe secretară acoloșea: „Tovarășa secretară, că așa se vorbea, „s-a făcut o greșeală, domne. Dosarele alea, când vi le-am adus, pe-al meu era la cizmărie și pe-al lui la lăcătușerie și e invers treaba”. „Plecați fir-ați ai dracului de aici” și nu știu ce, „ce veniți la mine cu treburi din astea, cum s-a făcut comisia, s-a făcut examen și s-a făcut treaba asta”. Zic: „Ia uite, bă, am dat-o dracu’”. Și reușisem cu notă mare acolo, eram al treilea pe listă. Ți-am zis, nu eram un băiat prost. Da’ tata n-a vrut. Când m-a auzit că am luat: „Cum dracu’ ai luat, mă, 9?” Știam eu, nu știa el ce poamă are acasă.

„Ce dracu’ să fac eu la cizmărie?” M-a pus pe gânduri. Ce să fac io, ce să fac? Aveam un bunic săracu’, el era, tot așa, din familie ăștia au fost tâmplari, tâmplari de mobilă de lux. Bunicu’ avea și … cum să spun, pe ei îi moștenesc în desen și-n treburi d-astea, de la ei am calitățile astea. Avea de sculptură, cum se făcea mobilă atunci cu labe de leu, cu mese, dulapuri, chestii, sofisticată meserie. Am fost și eu pe la ei unde lucrau și am văzut, dar mie nu mi-a plăcut, trebuia să cari lemne. În fine, mă duc la ăia acoloșa, trebuia să mă prezint la școală, începuse școala, trebuia să mă duc. Mă duc acolo … ce să vezi? Cizmarii, vai de mama mea, amărâți, jegoși, murdari, un spațiu acolo unde se lucra, cooperativă mare de vreo 300 de oameni, 400 de oameni, cum era pe timpul ăla, băgați înghesuiți cu sobe d-astea, cu godine, cu burlane, mizerie. Am stat eu în prima zi: ce să fac eu, frate, aicea? M-am așezat eu la bancu’ ăla de lucru. Ușor-ușor m-am adaptat eu ușor, am priceput, pricepeam, nu era treabă. Îmi însușeam repede execuțiile ce aveam eu de făcut în calitatea mea de ucenic. Începusem bine, nu știu ce: „Uite, domne, băiatu’ ăsta a și-nceput să coasă rămi, să facă, să dreagă”. Nu-mi plăcea mediu, mediu era … și de cultură și de asta, mediu era sărăcăcios: „Dă-te-n aia a mea”. Era un mediu scăzut, ăia nu știa decât băutură și meserie. Altceva nimic. „Ce să fac eu, ce să fac? Trebuie să scap de aici, bă, frate”. Mă tot gândeam, „mă, cum dracu’ să scap de aici?” În fine, ușor-ușor, știi cum e, începi să intri în mediul ăla, ce dracu’ să faci? În fine, lucrurile începuseră să se mai îmbunătățească și viața, cum să spun eu, începuse să se mai zugrăvească, să mai aerisească spațiile, să mai îmbrace oamenii, a început un fel de civilizație, așa, empirică, dar cât de cât. Și am început să învăț meseria. Am luat-o de la bază. Nu făceam pantofi, că nu faci pantofi de cum te duci. Atunci se învăța meserie, se făcea totul manual. Învățai să pregătești ațe, să pregătești coamă. Nu-i ca acuma, le iau ăștia, dă-i cu bidineaua pe ele, lipește-le, ia-le. Pe mine mă omoară când văd cum lucrează ăștia. Ce, asta mai e meserie? E, a început să-mi placă, nu știu ce.

Nicolae Potenchin poate fi găsit pe Știrbei Vodă la numărul 92.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)

Mihai Georgescu. Plăpumarul
Flori Iancu. Lenjereasa

One Response

  1. Avatar
    Pavelescu
    September 14, 2017

    Buna ziua,

    As vrea sa fac o comanda la dumneavoastra. Cand as putea sa trec pentru a stabilii daca se poate face ceea ce imi doresc eu? Nu gasesc pe internet niciun numar de telefon.

    Multumesc

    Reply

Leave a Reply