Eu mă duceam și la servici cu cravată, te mai chemau la CC. Și acolo nu te primeau, tăticu, la cămașă cu mânecă scurtă. Nu puteai să mergi cu pantaloni trei sferturi și niște bocanci în picioare. Adică, nici nu intrai pe Calea Victoriei. Te măsura. Și la parfum te mirosea, pe cuvânt.

Eu am 60 de ani de meserie. Nu de viață, de meserie. Am 72 de ani. La mine a fost destinu’, să-i spun, altfel nu-mi explic. Destinu’ unui om. Nici nu visam să fac eu cizmărie. Aveam altele în cap când eram mic, când era perioada ’55-’56. După război, lumea amărâtă, necăjită. Atunci era cu liceele. Eu, fiind dintr-o familie mai amărâtă așa, copii mai mulți, eu fiind cel mai mare, tata zice: „Du-te, mă, la meserie”. Eu eram băiat deștept, nu eram prost. „Du-te, mă, la meserie. Te duci la liceu? Faci facultate? Păi 8 ani de zile, ce fac eu, cum îi ținem p-ăștia?” Viață grea, amărâtă. Am trecut și prin foamete, și prin necazuri, și prin … mă mir cum mai trăiesc. Pe cuvânt îți spun, cât am suferit eu. Am avut și un fizic care m-a ajutat, ca să zic așa. Am jucat fotbal pe la Rapid, am făcut sport, multă alergătură, cu cercu’, cu astea, n-aveai cu ce să te joci atunci. Acuma copiii toți sunt ramoliți, intră în calculatoare, îi ține închiși, nu mai ies la aer. Bolnavi, pe mine m-a speriat.

Nicolae Potenchin

Da’ uite că dau dintr-una-ntr-alta. Și [tata] n-a vrut. Tata fiind o fire mai … în perioada aia atunci, încă acuma, dacă îți atingi copilu’, te și reclamă. Atunci bătaia era ruptă din rai, tată, ce … . Mâncam bătaie la 2 zile, trebuia s-o frig, nu se putea. Și bătaie, bătaie. Dacă trăia tata în momentele de copilărie pe care le-am avut în perioada asta, făcea ani grei de pușcărie, săracu’. Dumnezeu să-l ierte. A fost o fire bună. Dar așa era viața atunci, viață amărâtă. Și ca muncitor și ca astea, după război, copii mulți, bani puțini. Cartele, toate erau pe cartele, să te hrănești, să iei uleiu’, zahăr, făina, pâinea. S-a liberalizat prin ’52, parcă.

Read more