Tomescu Lucian. Giuvaergiul

Posted on February 12, 2015

În 2005 eram în Elveția și un prieten, care făcea parte din lumea diamantelor și a comerțului cu diamante, vroia să meargă la Vicenza să-și ia atestatul de evaluator de diamante. Unchiul lui, având casă de licitație de diamante, trebuia să aibă pe cineva apropiat, din familie, că așa se fac marile afaceri, în familie. Și trebuia să aibă pe cineva care să certifice acele diamante și să garanteze. Trebuia să-și ia această diplomă de evaluator, de gemolog. Eu mergeam la maică-mea în Italia și el trebuia să ajungă la Vicenza și mi-a propus să merg și eu cu el la Institut de Gemologie din Vicenza.

lucian-tomescu-giuvaergiu

Am fost așteptați de director și a început să ne prezinte institutul. Aveau de creație, de modă, de bijuterii, mergeau mai mult pe creații de modă foarte elaborate și scumpe. Și, prezentându-ne secțiile de meserii, am intrat în secția de giuvaergii sau de țintuitori. Când am văzut acolo ce poate ieși din mâna omului … vedeam că, pur și simplu, dintr-o verighetă poți să faci o capodoperă. Am fost fascinat de ce am văzut acolo, am simțit că a intrat un curent în mine. Și-am zis: „Asta vreau să fac!” Deși n-aveam nici cel mai mic gând.

Trebuie însă să susții un interviu și să fii recomandat, nu acceptă elevi decât din lumea bijutierilor. Colegii mei erau toți din lumea asta: unu avea taică-su 10 magazine de bijuterii prin toată Italia, altu avea fabrică de aur, altu avea fabrică de șlefuit diamante, eu eram singura oaie neagră din toată turma aia.

Am avut noroc cu prietenul meu, care m-a recomandat și a pus un gir pentru mine. M-au invitat la interviu, directorul a fost foarte drăguț la început, iar spre sfârșitul discuției mi-a spus foarte dur să ies afară. S-a prefăcut că s-a enervat. Crezând că mă enervez, aștepta să reacționez într-un fel vulcanic, mai agresiv. Am ieșit, am închis ușa normal, după care m-a chemat imediat, spunându-mi că, dacă trânteam ușa, nu mă accepta, pentru că nu dovedeam că sunt un om calm și care are răbdare. Mai ales în domeniul bijuteriilor clipele de tensiune se nasc din orice. Dacă nu ești calm, dacă nu vorbești cu tine, să spui: „Uite, acum nu e momentul să te enervezi, dacă strici bijuteria trebuie să o iei de la început”. Contează orice, și o gheruță. Dacă într-un moment de nervi, după toată munca, după ce ai creat inelul, dacă într-un moment de tensiune, nu fac o gheruță corect, am stricat tot inelul. Trebuie să fii foarte atent. Vă dați seama ce satisfacție am când îmi iese inelul.

Mai ales când termin o bijuterie, stau și 20 de minute și mă uit la ea. Parcă intru în ea, mă conectez cu ea. Nu mereu, dar sunt momente când nici nu-ți mai vine să dai bijuteria aia, parcă e copilul tău.

Am făcut școală un an și două luni. A fost nu frumos, parcă am fost rupt de viață și am fost într-o poveste, să zic așa, într-o poveste de ucenicie, de școală de meserii, unde e un bătrân care te învață … și chiar așa a fost. Profesorul meu era bătrân, îți făcea totul cu ochii închiși. De la el am învățat multe tehnici vechi de țintuire, așa se cheamă tehnica de montare a pietrelor prețioase. Mă și întreba un coleg: „Da tu nu lucrezi cu microscop?” Și mi se pare că mă jignește, un meseriaș trebuie să simtă bijuteria, trebuie să simtă cât să taie, nu să se uite pe microscop să vadă dacă a adâncit prea mult șanțul sau dacă a tăiat prea mult. De asta îi sunt recunoscător profesorului, pentru că am cunoscut mulți țintuitori care lucrează în diferite moduri și nu am văzut unul, la noi, care să pună mâna pe bijuterie și o simte. Țintuitorii buni la noi sunt cei care au aparatură ultra sofisticată, dar nu mai e respectată meseria dacă mă ajut de tehnologie.

La școală aproape că nu-mi luam notițe. Reușeam să rețin tot. Toți își notau pentru ce folosesc sculele, cum se face, cum pregătești prinderile de piatră, cum se curăță materialul. Chestiile astea nu mi le-am notat. Mulți veneau acolo pentru certificat, ei credeau că știu … de la familie, că au cunoștințe totale. Și pot să vă spun că această meserie este atât de complexă, cred că nici peste 1000 de ani n-o să ajungă cineva să spună că știe tot. Există pietre care pur și simplu nu vor să stea unde le pui. Sunt pietre care comunică cu aurul, uneori ai impresia că au un numitor comun. Alteori nu.

După școală am început să-mi fac o masă de lucru, să lucrez pentru cunoscuți. La început aproape că nici nu luam bani, luam bani doar pentru materiale. Făceam din pasiune. Și acum fac din pasiune, nu mă uit la câștig, nu mă uit la meseria mea ca la o sursă de îmbogățire. De multe ori sunt întrebat: „Domne, dar de ce îmi ceri doar atât?”

Primul atelier l-am avut pe Dorobanți. Acolo am lucrat, am mai colaborat și cu firme. Am colaborat ca bijutier cu mai multe firme, eram bijutierul de servici. Mai aveau probleme, mai dădeau garanție la bijuterii, trebuia să se repare bijuteriile sau să se schimbe. La mine veneau mai ales că lucrez foarte minuțios, pe detalii foarte fine și atunci deveneam singurul salvator la bijuteriei. Apoi am plecat o perioadă, a trebuit să închid și acum am revenit.

Diamantul trebuie să aibă o poziție perfect dreaptă, pentru că este foarte pretențios la lumină. Dacă nu știi să-l așezi în lumină, atunci el nu poate sa-și emită reflexiile. Și trebuie să înveți să-l pui cât mai sus, să intre cât mai multă lumină sub el.

giuvaergiu-bucuresti

Ideea e să țină piatra aia, să se și vadă, dar să țină. Nu să o port 3-4 ani și să-mi cadă, că sunt mulți care au venit cu pietre căzute. Sunt făcute nu știu pe unde și sunt puse așa, ca să fie puse. Eu, la fiecare bijuterie pe care o fac, dau garanție la prinderea pietrei 10 ani. Dacă pică piatra din vina mea, eu o schimb, gratuit, pentru că e vina mea. Bine, am avut situații în care au mai scos ei piatra cu acul, dar se vede la lupă imediat. Nu ai cum să păcălești.

Meseria mea este mult mai profundă, să zic așa. În primul rând, eu toate modele pe care le-am creat nu le-am desenat. Tot ce fac am făcut în cap și n-am plecat de la masa de lucru până nu am terminat ce aveam de terminat. Au fost dăți când am intrat în atelier la 7 și am plecat la 4 dimineața. De multe ori mă suspecta soția, mă trezeam cu ea noaptea la ușa atelierului să vadă ea sigur că sunt acolo.

Am lucrat la o bijuterie o lună jumate. Tot o prietenă mi-a comandat o bijuterie, a avut ea pietrele și materialele. Și mi-a zis: „Fa-mi ceva deosebit” / „Dacă vrei să-ți fac ceva deosebit și unicat, o să te coste”. În primul rând costă mâna de lucru. În Italia, dacă te duci să-ți prindă o piatră, nu să-ți facă montura, te costă 50 de euro. Eu nu sunt nea Nicu din colț care a învățat bijuterie, că așa se învăța pe timpul lui Ceaușescu, te băga într-o școală profesională și învățai acolo cu ciocanul și cu pistolul de lipit, adică lucruri depășite. Și apropo de meserii, se deosebește foarte mult modul în care se învață meserii la noi față de Italia. Am prieteni bijutieri care au învățat pe băncile noastre, dar nu e nicio legătura. N-au respectul ăsta pentru bijuterii. Am văzut prinderi făcute de ei, dar nu pot să-i numesc țintuitori.

Sunt și în lumea noastră, sunt oameni care fac o afacere din asta. Eu îi numesc bișnițari, că nu pot să îi numesc bijutieri. Atâta timp cât iei aurul și-l torni cu ibricul și-ți faci modelul și zici că ai făcut inelul și, vai, ești bijutier, pentru mine nu ești bijutier. Nu o fac din plăcere, o fac pentru că vor să câștige. Dar atunci când ești și pasionat, ești efectiv extaziat la propriu. De cele mai multe ori simți satisfacție când vezi și clientul că e fascinat de ce ai făcut.

În Italia, în lumea artizanilor profesioniști, aceștia sunt încurajați și protejați. Dacă aș merge în Italia, pentru lucrurile făcute de mine, nu plătesc nicio taxă. Nu fac lucruri de serie, nu fac 40 de inele o dată, eu poate fac doar unu pe lună. Și ală e un obiect de artă. În primul rând e unicat, pentru că nu mă iau după modelul cuiva, îl fac din mintea mea, și, în al doilea rând, trebuie să mă încurajezi cumva: am chirie, taxe, scule, plus curent. La noi nu e cazul. Cum să nu plece omu? Eu, cu brevetul meu, dacă mă duc la Rolex, institutul fiind recunoscut la nivel mondial, normal că mă angajează.

Municipalitatea ar trebui să se implice. M-aș duce la primărie: „Domne, dați-mi și mie un spațiu, să nu mai plătesc chirie”. Ar trebui să încurajeze aceste meserii, să ne ajute. Știi că vii pe Calea Victoriei, găsești cei mai buni bijutieri. Sau cei mai buni cizmari, sau pe Șelari găsești cei mai buni croitori. Să se facă într-o piață, cumva, să fie toți ăștia care au mai rămas. Eu printr-o minune am ajuns la școala asta, dar câți ajung în școli cu potențial?

Nu mă văd să trăiesc fără meseria asta. Poate și unde îmi găsesc liniștea mea, faptul că mă deconectez. Când mă apuc de o bijuterie și sunt interesat să o termin și să stau atent pe detalii, pur și simplu nu mai răspund la telefon, nu mai vorbesc nimeni. De-asta am și perdea. Sunt momente când îmi trag perdeaua, să nu mă deranjeze nimeni.

Mai multe detalii despre Lucian Tomescu puteți găsi pe pagina personală de Facebook: Queen and King.

Paul Ionescu. Păpușarul marionetist
Nicolae Mușcel. Anticarul. Anticarul cu joben

Leave a Reply