Zdârcă Nicolae (Nea Nicu). Pălărierul

Posted on February 8, 2015

Povestiți-mi cum ați început.

Păi cum am început? Vă închipuiți că cum se începea acuma 70 de ani, așa se începea. Pentru că toată promoția, toți meseriașii, tot asta … reveneau din pătura de la sate. Pentru că acolo viața la sate era foarte grea atuncia, tineretul în special, copiii, tineretul o duceau foarte greu. Și până la urmă ei trebuia să plece și ei, să schimbe viața altfel. Și fugeau la orașe să învețe meserii. Păi acuma nu mai vine nimeni, pentru că diferența între tineretul de la sate și tineretul de acuma, nu’i nicio deosebire. Ei au tot la dispoziție, statul le dă ajutoare, păriții îi ține în palme cu tot felul de bunătăți, că’s copiii mei, iese cu diplome și cu chestii d’astea, au discoteci, au astea … au asfalt pe străzi, la școală îi duce cu autobuzul, i-aduce cu autobuzul.

mester palarier bucuresti

Păi io când eram la școală, mergeam diferența din satul meu și până unde era școala era cam patru kilometri și mergeam pe jos patru kilometri. Și vă închipuiți că era drumuri desfundate, țara, era noroiul până la genunche, mergeam pă, căutam pe sus, pe pârtii, pe alte părți ca să nu intrăm în noroaiele alea mari. Și, una, și al doilea era viața foarte grea atuncia, pentru că țăranii o ducea foarte greu, mai ales ăia care era puțin de categorie mai slabă, care avea copii mulți, noi am fost 11 copii la părinți, vă închipuiți. De unde sunteți? Din Gorj, pe lângă … Crușițu îi spune, pe lângă Filiași, pe acolo, în partea aia. Sunt gorjean ca a lu Ponta, dar el nu ține cont de noi.

Și, toamna, iarna, când ne duceam, vă închipuiți … până la școală de multe ori ne prindea zăpadă, ne prindea lapovița și eram desculți. Când ajungeam la școală eram, picioarele erau vinete, nu erau roșii, era vinete de frig și de astea. Și una, și al doilea, școala noastră, așa era toate școlile atunci, nu erau încălzite, avea godin, avea un godin d’ăla și încălzea. Și noi eram obligați copiii să ducem lemne ca să ne încălzim. Și în fiecare dimineață trebuia să ducem câte o bucată de lemn așa, la subsioară, să ducem. Cine nu ducea lemne era notat pe o hârtie și când venea învățătoarea, imediat: „Cine n-a adus?” Ne bătea la palmă, ne dădea cu nuiaua de se umfla, așa se umfla carnea pă … pentru că așa era atuncia disciplina, ordinile care le avea ei. Și vă închipuiți că noi, dacă eram din clase …, familia lu tata, familia noatră, eram la școala câte cinci. Și în fiecare zi treia să ducem cu câte un ratardei [retevei] de cinci lemne. Păi aia noi ardeam într-o noapte, scăpam noi de căldură acasă. Și de multe ori n’aveam. Dar ce se întâmpla? Și nu numai noi n-aveam. Distanța de la noi de acolo din sat și până la școală era vreo 4 kilometri. Și de acolo până la școală noi rupeam toate gardurile pe unde n-eierea, rupeam de acolo și duceam. Primăvara săracii oameni, nu mai era nimic, trebuia să facă gard. Făcea garduri toamna, noi îl curățam, îl duceam la școală, rupeam gardu. Ca să ne descurcăm, să scăpăm și de bătaie. Asta a fost.

Am învățat șapte clase primare, șapte clase, după acea 14 ani, am terminat șapte clase. Așa a fost soarta, mi-a intrat în cap: Domne, trebuie să plec. Nu-mi place viața la țară și trebuie să plec. Și pe timpul ală, ați auzit poate din povești, era majoritatea oltenilor, tineretul cel mai în vârstă așa, era negustori pă piață, veneau, aveau cobilițe, nu știți ce e aia. Pe umăr? Așa, pe umăr. Și ducea coșurile, ducea pe stradă, negustori pe stradă, pă toate străzile, vindea roșii, ce avea, cum sunt acum la piață. Duceau și pe cap? Pe cap nu, bărbații nu. Cobilița aia era comvoiată așa și avea coș aicea agățat și dincoa agățat și o ducea pe umăr. Femeile ducea pe cap, femeile, dar ele nu erau negustorese. Și pentru că mergeau oamenii, cei în vârstă veneau la București, tata și cu mama zice … și mie mi-a intrat în cap: mă duc la București ca să învăț să fac ceva. Și ei a plecat cu gândul ca să mă facă și pe mine negustor. Și mie nu mi-a plăcut. Am venit cu un cetățean din sat de acolo și nu mi-a plăcut. Ei strigau pe stradă: hai la roșii, hai la cutare! Și eu n-aveam talentu ală. Și n-aveam unde să mă duc și tata avea un frate vitreg, adică vitreg înseamnă numa de mamă. Era poștaș. Stătea pe la Bariera Vergului. M-am dus la el, că n-aveam unde să stau. Și, spre norocul meu, așa a fost să fie, în curte cu el acolo era vreo 5-6 chiriași, că era case din astea mici, sistem vagon, pentru exploatat, pentru … Și era și o cetățeancă, una Otilia o chema, care, stând acolo, într-o zi îi spune lu unchiu-meu: „Domnu Grigore, dă-l pe Nicolae, mi-l dai să-l duc la cumnatiu-meu la pălării, să învețe să facă pălării”. Eu în viața mea nu mă gândeam că o să fac eu pălării, eu nici nu văzusem pălărie, nici nu știam ce e aia. Și zice: „Băăăh Otilia, ți-l dau, cum să nu, să ducă”. Și m-a luat și m-a dus la … pe Calea Griviței, lângă Gara de Nord acolo era atelierul de pălării Ion Popa îl chema. El era din Sibiu. Dar atunci meseriile s-a împrăștiat, el de-acolo a venit și și-a făcut atelier aicea și se făcuse bucureștean. Și m-am dus la el. Tot printre ei era și lucrători mai în vârstă și ș-astea, și eu eram prichindelul, eram cel mai mic, la 14 ani pe acolo, cam toți mă lua la mișto, nu știu ce. De multe ori mă lua zicea, ca la orice meserie avea fiare de călcat, că atuncea lucra, zice: „Băi, i-avezi dacă fierul ăsta e cald, pune limba pe el”. Făcea mișto de mine. Și pe urmă a trebuit să fac contract cu el patru ani de zile ucenicie. Deci eu sunt doctor în pălării, cu patru ani, facultate, am patru ani facultate, cum fac acuma ăștia facultate patru ani. Și a venit tata, a făcut contract cu el. Și ce făcea … cu condiția să fiu intern. Luase o cameră, unde eram vreo cinci ucenici, era mecanici, era … și combina și el la chirie pentru ca să stau eu acolo. Și mizerie acolo, vai de mama noastră. Am avut și păduchi, am avut și pleoșnițe, am avut și de toate acolo, că era murdar. Venise mecanicii ăia de la ucenicie, ulei pe ei, murdar, dormeau câte trei-patru unu lângă altu acolo, era un balamuc mare. În fine, a trecut patru ani de zile și în perioada asta, pe măsură ce …, mie mi-a plăcut mult, adică asta a fost soarta. De multe ori meșterul zicea: „Bă dacă nu ești cuminte, te trimit la taică-tu la țară”. Când auzeam, începeam să plâng. Nuuuuu, nuuu, nuu, nu, nu. Și lucrătorii ăilalți, când mai greșeam, mai îmi dădea câte un șut în fund. Mai greșeam, nah, copil.

Și pe urmă, atât de mult mi-a plăcut m-am atașat, că în timp de un an și ceva, doi ani, am învățat meseria. Aproape că aveam clienți care mă prefera pe mine. De multe ori venea clienții și cumpăra ceva și spunea lu: „Domnu Popa”, Ion Popa îl chema, „dăi-o lu puștiu să mi-o facă el”. I-o ajustam eu, făceam așa … așa căpătasem eu dragoste de ce iese din mâna mea. Și de multe ori când pleca îmi dăcea bacșiș. Și luam bacșiș, eu seara când plecam de-acolo, plecam cu buzunarul plin cu bani. Nu mai aveam nevoie ca să mai mănânc ce îmi dădea el, că la prânz mă trimitea să mănânc, că ei stătea în casa de vizavi. Și patroana, nu eram copilul ei, îmi dădea o cană cu lapte așa și două feliuțe de pâine, când eu trebuia să mănânc o pâine, ț-închipui, la 15-16 ani, trebuia să te dezvolți. Și pe urmă când am început eu să am bani, n-am mai … aveam lângă noi acolo o lăptărie, Vanghelie îl chema, și aveam acolo ce era mai bun luam și mâncam. Aveam bani nu, mă trecea pe listă, și sâmbătă îi plăteam. Și am dus-o. Adevărul este că mi-a plăcut munca, domne. Am muncit. Eu munceam, patronul … atuncea era o camera de muncă unde toți meșterii ăștia se întâlnea acolo și toți se lăuda. Patronul ăsta al meu și-a dat seama, a văzut la mine că mi-e drag de meserie să lucrez. Se lăuda la ăia: „Bă am un băiat așa și-așa”. Și de multe ori ăia a ajuns să mă închirieze. Pe la Piața Romană era unu și-i spune lu ăsta: „Băi Jane, dă-mi-l mă și de Paște, dă-mi-l și mie o lună de zile ca să mă ajute și pe mine în lucru”. Și m-a închiriat la ăla pentru o lună de zile.

Mungeam la trei ateliere zilnic munceam eu, ca să scot bani. Era patroni d-ăștia care nu prea le plăcea să … avea bani ei și la muncă d-asta nu prea se băga. Și mă duceam seara, mă duceam … într-o oră două, seara, eu luam cât lua altul într-o săptămână de la el. Dar trăgeam, trăgeam tare. Dar eram satisfăcut, după muncă aveam și bani …, da și munceam. De multe ori mă gândeam așa: „Băi, oare oi avea eu atâta de lucru să nu pot să fac?” Așa de poftă de lucru aveam. Și am prieteni care unii era croitori, unu era cizmari. Aveam unul care era vânzător la o fero-metal, săracii erau amărâți, avea leafa … și doar mă așteptau, mergeam la petreceri, că eu plăteam tot. Mă cunoștea chelnerii ca pe calul breaz. Aveam o cunoștință, un prieten care era vaimoș la un restaurant, Vasile în chema, și nevastă-sa era bucătăreasă, era la bucătărie, ț’închipui, ăla cu băuturile și aia cu mâncarea, la bucătărie. Și alături ne împrietenisem cu șeful depozitului de la carne, care era pentru restaurant. Și ăla scotea și el de acolo ce rămânea în plus și îmi dădea, făcea câte o tavă din asta și duceam la Vasile. Vasile ducea la nevastă-sa, venea aia, le băga la cuptor, uite așa o tavă mare punea. Chelnerii când intram în local, toți de acolo: „Nicule, vino încoace!”, ăla: „Bă, vino la mine, mă!”, ne striga. Păi ce, puneam masa, mâncau toți. Toți mâncau. Da vezi ce înseamnă, o duci bine, că totdeauna …, și-acuma dacă ai bani, o duci bine, banu dictează, banu vorbește.

Nea Nicu pălărierul poate fi găsit în Pasajul Englez (între Calea Victoriei și Str. Academiei).

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)

Nicolae Mușcel. Anticarul. Anticarul cu joben
Tudoran Constantin. Croitorul

2 Responses

  1. Avatar
    Ruxandra Gheorghe
    May 28, 2016

    Buna ziua,

    Foarte interesant articolul! Il caut pe domnul de ceva timp, nu stiam ca s-a mutat in pasajul englez, daca ar mai fi acolo, observ ca articolul este scris in 2015. As avea nevoie de un mod de a-l contacta. Am sunat vechiul proprietar si mi-a spus ca a pierdut contactul cu dumnealui. Pot da mai multe detalii pe mail.

    Multumesc,
    Ruxandra Gheorghe

    Reply
    • Avatar
      imagist
      May 28, 2016

      Buna ziua. Il gasiti acolo pe Nea Nicu. Am fost pe la el zilele trecute. Telefon nu are.

      Reply

Leave a Reply