Emil Klosterman (aka frații Klosterman). Brichetarul

Posted on December 14, 2015


Da’, ce să vă zic, pe lângă salariu ăsta eu mai luam un alt salariu. Președintele m-a luat odată la rost, zice: „Bă, de când ajunge un meseriaș să ia un salariu cât un președinte?” Și zic: „Domne, probabil că meseriașul muncește”.

Am făcut meseria asta și pentru că mi-a plăcut și, ca să recunosc, la vremurile de atunci câștigam bine. Fratele meu mai continua să lucreze la FEA, dar după-amiaza venea să mă ajute. Eu am lucrat pentru Cooperativa la vremea de-atuncea, se chema Metalo-Casnica, pe urmă s-a tot schimbat: Deservirea, Prestarea, tot felu’. Cum să zic, se impunea un plan: „Domne, ai prăvălia asta, trebuie să dai planu ăsta, ca să avem și noi funcționarii un profit și dumneata un salariu”. Da’, ce să vă zic, pe lângă salariu ăsta eu mai luam un alt salariu. Președintele m-a luat odată la rost, zice: „Bă, de când ajunge un meseriaș să ia un salariu cât un președinte?” Și zic: „Domne, probabil că meseriașul muncește”. Bine, că facem și glume d-astea. Se câștiga bine pe meseria asta care, la prima vedere, a, e simplu.

Emil Klosterman (aka frații Klosterman)

Emil Klosterman (aka frații Klosterman)

La vremurile de atunci nu aveam timp să stau cu dumneata de vorbă, era coada … bine, că nu aici am avut atelierul, aici am venit că spațiile le-au luat alții. Primul atelier l-am avut lângă Sala Dalles, nu se pomenea de Intercontinental la vremea aia … asta înseamnă … anii ’64. Atunci am început cu brichete pe benzină, cu fitil, cu vată, scos afară cu penseta, se băga benzina, mai scoatea și fum. Și am început cu alea. După asta au intrat brichete aduse tot de chinezi, cu benzină. Îmi amintesc, era vreo 23 lei, ce era … cât o sticlă de coniac, ca să zic așa. Luai de la debitu’ de țigări, acolo se vindea. Da’ cine avea neamuri prin Franța, Anglia, venea cu câte un Ronson, Dupont, Cartier, brichete care la vremea asta ajung la 4-500 de euro. Ăla, când venea cu câte o brichetă la care era un defect, ăla nu renunța la ea. Mai ales că o avea cadou.

Azi, au venit chinezii cu fleacurile astea ale lor. Nu mai merită să repari o brichetă d-asta care e cu un leu, doi lei. Sunt brichete de unică folosință și cu asta basta.

Pe mine mă știe lumea, se află. Mai sunt prăvăliuțe d-astea și când se duce: „Domne, nu, dar du-te la ăla, vezi că acum îl găsești în Piața Amzei”. Deci printr-o recomandare ajunge la mine. Sau clienții pe care îi am de 30-40 de ani, mă cunosc și m-au căutat.

Am început cu comenzi venite de la un evreu. Evreu’ avea prăvălia și, de bază, ce știa el să facă, pentru că brichetele le reparam noi, el doar stătea la ghișeu, se profilase pe reparatul fermoarelor. Și aduna 5-10 brichete: „Băi, schimbați clichetu’, ce trebuie, fitilu’, vata”. Iar el mai făcea și nasturi, se făceau niște nasturi metalici la presă, și cu asta se lansase. Dar îl întrebau mulți de brichete. „Vă băgați?” „Păi cum să nu ne băgăm”. Și noi îi lucram lui și el le dădea la clienți, lua banii și nouă ne dădea, să zicem, jumate din ce lua. Și pe atunci era legea cu plecatu’ din țară. Și zice: „Bă, ce faceți? Care vreți?” Frati-mio zice: „Domne, eu rămân la FEA”. Eu lucram la Electrobobinaj și acolo lucram la micromotoare. Adică: foehnuri, râșnițe de cafea, care erau la vremea de atunci, aspiratoare de praf, chestii d-astea. Și n-a trebuit să fac decât un transfer: „Domne, eu plec de la voi, mă duc la Metalo-Casnica”. Și am venit în locul lui Leonard. Așa în chema, Simon Leonard. Mai ne scriam. Mulți m-au considerat și pe mine evreu. Veneau evreii și mă întrebau: „Ce faci, tu când pleci?” „Bă, eu nu prea vreau să plec”.

Care eram meseriași, eram și corecți, domne. Nu căutau să te păcălească. Ai făcut asta, poftim pentru ce-ai muncit. De aia, am colaborat ani buni până a plecat el, a plecat cam ’64-’65, ’65. Și atuncea am rămas eu. Și, fac meseria și acum.

Atelierul era chiar la intrarea în bloc, lângă Sala Dalles. E, pe scara aia stătea Horia Lovinescu, un tip foarte cu caracter așa. Și, locatarii, care mergeau la ei în apartament, se blocau de clienții mei, atelierul era în holul blocului. Și am zis: „Domne, eu plec și mâine, dar unde să mă duc?” Și atunci erau probleme cu spațiul. Și ăsta a știu cu cine să vorbească la primăria sectorului 1. Zice: „Domne, găsiți omului ăsta o prăvălie, că uite, ne încurcă acolo, oamenii vin acolo, fumează”. Și, după o vreme, zice: „Ia, vă duceți la primărie și discutați cu ștabii mari de acolo”. Am stat lângă Dalles câțiva ani, din ’64-’65 până în ’69. În ’70 am venit unde a fost prăvălia mea celebră, lângă Podgoria, o cârciumă unde veneau tot felul de pictori, scriitori. Și, alături de Podgoria, existam eu cu reparat brichete, optică medicală alături de mine. Dacă o să te duci acum spre bulevard, ai să dai de primele prăvălii de lângă biblioteca Sadoveanu, sunt două prăvăliuțe mici. Deci, unu’ făcea ochelari, eu cu brichete, ceva mai încolo era Ion, care se ocupa de radio, casetofoane, ce se purta la perioada ’70, pe urmă un magazin de cafea, o frizerie. Pe urmă cârciuma. Era, cum să zic, refugiul nostru într-o pauză: „Hai, mă, mergem și noi la un șpriț”. Dar [la mine] era coadă, coadă mai mereu. Ca să-mi iau un repauz, așa, aveam un afiș și spuneam: „Nu avem gaz”. „Domne, vedeți că acum mă duc să rezolv problema cu gazu’, veniți într-o oră, două”. Și îi lăsam. Bine, mulți se prinseseră și veneau și mă scotea de la masă: „Băi, las-o aicea și vino peste zi, două”. Mă descurcam cu ei, n-am fost un escroc, un d-ăsta plin de mine.

Prăvălia fraților Klosterman este în Piața Amzei, în gangul de lângă frizeria Ciufolici.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)

Flori Iancu. Lenjereasa
Florea Bar. Vopsitorul de piele

Leave a Reply