Gheorghe Belu. Anticarul de arta

Posted on August 25, 2015

E adevărat, că în lumea asta, azi ai bani, mâine nu ai bani de țigări. Ai găsit o piesă, i-ai dat pe toți, nici nu stai pe gânduri, te bucuri doar că ai șansa să o găsești. O lume cu bani, în care tu nu ai bani niciodată.

La început am fost colecționar. Eram aviator. Bunica avea în casă destule piese și am tot continuat, mi-a și sădit gustul de frumos. Cu banii, care, pe vremea lui Ceaușescu chiar erau și nu aveai ce face cu ei, neplăcându-mi alcoolul … mi-au plăcut chestiile astea. Am tot cumpărat. Apoi, viața a evoluat, am fost oprit de la zboruri pe motive medicale, veniturile scad, te blochezi, pasiunea rămâne, tu cumperi și atunci am decis să fac pasul spre negoț, spre a câștiga ceva. Asta era prin `90 și … `97. Sau, chiar mai devreme. Cochetam, de altfel, cu magazine, cu consignații, mai depuneam piese pe ici, pe colea și apoi am decis să-mi deschid un spațiu. Am așteptat, însă, să-mi găsesc un partener, pentru că am considerat că este foarte important să fii în doi. Eu nu dispuneam de banii necesari, dar aveam piese și am găsit pe cineva, partenerul cu care sunt și astăzi. El a pus partea de bani, tot ce înseamnă partea logistică pentru un astfel de negoț iar eu veneam în compensație cu piesele, echivalent pe preț de cumpărare, nu de vânzare. Asta era pe Buzești. O zonă destul de pestriță, dar, în timp, și-a creat un vad, avea farmecul ei. Și am funcționat până când s-a demolat Buzeștiul. Până acum câțiva ani buni, cam 2009. Ne-am mutat aici, în Centrul Istoric.

Gheorghe Belu

Gheorghe Belu

După război, consignațiile aparțineau statului, erau parte dintr-o cooperativă. Nimic nu era privat, erau ale statului, punct. Erau ținute de ce? Tocmai pentru că aduceau un capital străin. Erau vizate ambasadele, personalul din ambasade. Și mergea foarte bine. Produsele multe erau confiscate și, restul, mai veneau oamenii cu piese. Am intrat în case unde îmi spuneau doamne: „Domnu Belu, mă duceam cu mama, tata era luat la canal, mă duceam cu mama și dădeam un inel cu briliant de 1 carat, de 2 carate pe un sac de mălai în Groapă, la Colentina, ca să avem cu ce trăi”.

Deci vindeau puțin câte puțin ca să-și poată asigura existența. Anticariatele au însemnat, efectiv, existență. Dar, până să se recreeze aceste spații, se vindeau în târguri, pe piață liberă. Până și țăranul, care nu era țăran, erau samsari, luau grâul de la țărani, îl duceau la moară, îl făceau făină și-o vindeau în București. Și atunci au fost luați capi de familie, familii înstărite, pentru simpla vină că proveneau de unde proveneau. Ăștia erau depozitarii adevăratelor piese și a adevăratelor valori. Or, ce era să vândă? Mobila, în târg, nu pot. Lua inelul, lua broșa, lua gallé-ul, lua sticla, lua ce putea vinde. Și, chiar dacă nu erau destul de educați, erau destul de ageri la minte unii dintre samsari. Să dai un sac de mălai pe un inel …

Toată lumea are impresia, la prima vedere, când aud de antichități, că aici, vai, se produc foarte mulți bani. Nu, aici e multă pasiune, e multă nebunie. Ca-ntr-o profesie de jurnalism … bun, fac bani proprietarii de ziar, să zicem, dar cei care o fac din pasiune, [jurnaliștii], își câștigă existența, ca și la noi, de altfel. Sau, mai bine spus, poate ai aduna ceva, dacă nu ar exista acest microb de a mai prinde o piesă, de a ți-o duce acasă și chestia asta te lasă tot timpul cu ochii în soare.

Înainte de revoluție, cumpăram tot timpul, cumpăram din Hanul cu Tei, din consignații. Și atunci erau cumpărători, în ciuda a ceea ce s-ar crede. Atunci trebuia să ai relații foarte bune în cadrul consignațiilor, să fii chemat când sosește, bunăoară, o lucrare bună, când e vorba de un tablou … și aceste relații le aveau cel mai bine medicii, care au și cele mai mari colecții din țară, sunt colecționari mari, i-am cunoscut după aceea și în calitate de negustori. Sunt oameni cu o cultură vastă, oameni cu posibilități. Și, nici atunci prețurile nu erau mici … un Grigorescu se dădea cu 30-40 mii de lei. Era mai mult decât o jumate de Dacie.

Când orice piesă mai deosebită care se vindea, trebuia înregistrat cumpărătorul, erau tot soiul de chestiuni de genul ăsta, era un control, nu al statului, mai degrabă al poliției economice, care trebuia să știe cine cumpără, era legea 18 în vigoare, chestii de genul ăsta. Am întâmpinat și eu un astfel de eveniment. Eram locotenent major de aviație, în uniformă, venisem, luasem o lucrăruță și mă oprește un locotenent în civil. Mă rog, forma în care m-a oprit și mi s-a adresat nu mi-a plăcut de fel și, recunosc, cred că a fost pentru prima dată când mi-am folosit gradul ca să-l pun la punct. Și felul în care mi se adresase și multe chestii din astea. Cred că m-am exprimat la modul: „Măi puță, cred că mai întâi trebuie să respecți gradele, să înveți să te adresezi …”. Mă rog, l-am ignorat, nici nu am stat de vorbă, l-am lăsat, cum s-ar zice, cu ochii în soare. Dar nu îmi e caracteristică o asemenea atitudine, dar am făcut-o datorită agresivității lui și felului în care s-a adresat. Astfel de istorioare am tot aflat de la colecționari, se întâmplau.

Interviu realizat în februarie 2015. Consignația lui Gheorghe Belu se găsește în cetrul vechi, strada Hanul cu Tei.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)

Viorel Pater. Butaforul
Ion Goga. Geamgiul

Leave a Reply