Vicențiu Pavelea. Legătorul de carte

Posted on November 19, 2015

Era legătorie din 1914 și ei veniseră din Târgu Mureș și acolo tot legătorie fusese. Era cea mai veche din București. Cum era acolo, nu mai găseai nicăieri în București, intrai într-o altă lume. Era exact cum se făceau la început, nu zic Gutenberg, dar era ceva …

Am început ușor banal, eu am făcut TCM-ul (Tehnologia Construcțiilor de Mașini) la Politehnică și făceam sport, sport de mare performanță, caiac-canoe, titluri europene. N-am practicat după ce am terminat, nu se compara salariul de inginer stagiar față de cât câștigam la Dinamo. Și am refuzat repartiția. Și, atunci, făcând la Dinamo, mi-au zis: „Domne, putem să îți asigurăm ceva după ce termini activitatea sportivă”. Și mi-au dat la Casa Scânteii. Prima dată mi-au dat la rotativa de ziare. Când am văzut cum arată acolo … am zis că minerii sunt farmaciști: cerneală, fără dinți în gură … era cumplit. Și, atunci, mi-au dat la legătoria de artă. Acolo, halate albe, părea mai altceva. Și așa am început, asta era în ’76.

Vicențiu Pavelea

Vicențiu Pavelea

Acolo am întâlnit foarte mulți oameni de bună calitate în ce privește meseria. La început, la început, imediat după ’45, asta era politica partidului, să pună în funcții de conducere pe cei care erau, într-un fel sau altul, devotați, nu conta activitatea … dar unii erau foarte buni meseriași. Am întâlnit niște evrei foarte buni și am putut să învăț niște lucruri foarte, foarte interesante. Mai era un sas, la fel, foarte bun.

Ușor-ușor mi-a plăcut, intrai în legătură cu personalitățile epocii, pentru că era o secție care nu aparținea Comitetului Central al Partidului, dar toate se făceau acolo. Tot ce însemna: când era ziua lui Ceaușescu, a lui Gheorghiu-Dej, că am mai prins un pic și de la el. Erau lucruri formidabile din punct de vedere al legătoriei, nu numai cărți. Se făceau multe, mape de felicitare, dar super, ce să vă zic. A fost și un muzeu al tuturor cadourilor primite de familie, erau lucruri extraordinare, deși se minimalizează: „Domne, erau kitsch-uri”. Nu, nu erau kitsch-uri, erau lucruri extraordinar de frumoase. Când pleca omu’ în vizită sau primea șefi de stat, se făceau la Alba-Iulia porțelan din cel mai bun. Iar noi făceam cutii deosebite, nu puteai să-i omului cu sacoșa. Trebuia să stai să le gândești, să arate altfel decât data trecută.

În general, cu oamenii epocii puteai lucra. Am fost bun prieten cu Ștefan Andrei, fostul Ministru de Externe, un om de o cultură rară. După ce am plecat de la Casa Scânteii, am avut atelierul ăsta de pe Buzești, am avut 8 angajați. Și intră tipu’: „Ce faci, maestre?” Mă lua cu chestii din astea. Zice: „Cât îi iei de o carte unui deținut politic?” În general erau foarte zgârciți, deși aveau tot ce le trebuie, dar erau foarte zgârciți. Zice: „Nu știi ce greu îmi e”. Stătea undeva prin zona Washington și revendicase cineva casa. „Da, acum, unde stați Dl. Ministru?” „Îmi fac o vilă la Snagov”. Și zic: „O fi greu”. „Da’ nici nu știi cât e de greu”. Chestii de genul ăsta. În rest, era un tip care venea cu niște cărți … nu poți să nu apreciezi, era un bibliofil, un colecționar deosebit.

La început m-au pus șef, aveam studii superioare. Mă uitam la ei ca la … dar faptul că te preocupă, că începe să-ți placă, că vezi un produs finit … . A trebui să învăț. Am învățat de la toți, dar mai ales de la oamenii mai în vârstă. Pentru mine chiar au fost pașii de pionierat în așa ceva. Era un evreu, Katz, extraordinar de bun. Fusese pus înaintea mea și probabil că nu i-a convenit că a venit unu’ mai tinerel cu mai multă școală. Și avea, așa, privirea mai ageră … dar nu am dat importanță. Până la urmă ne-am împrietenit. Am învățat foarte mult și de la un domn Dumitru, Dumitru Constantin, care poleia coperta. Și am spus: „Domne, vreau să mă considerați că sunt un ucenic, să pot să învăț”. Am stricat și multe, dar, normal, că nu am început să lucrez direct cu piele. Se aduceau niște piei, ceva ce nu am văzut după ’90 … piele de vulpe australiană … n-am mai văzut așa ceva. Bine, nu era pentru oricine … tot pentru … . Îți era milă să pui mâna, dacă o greșeai pe aia … .

Ceaușescu era un tip foarte coleric. Când îl apuca, trântea tot de pe birou. Avea o mapă de birou, tot la noi făcută, cu filigram cu încrustații pe margine din argint și aur. Era super. N-a contat, când l-a apucat … . A dat totul jos. Și au venit băieții să reparăm colțu’, colțu e totuși carton, nu rezistă. Am venit vreo doi sau trei, nu mai rețin. Zic: „Domne, o lăsați că o fac eu aici”. Cum să stai lângă mine … cum să le zic că mă stresau, că mă luau cu totul. Am mai chemat un băiat și o fată, am lucrat vreo trei ore la ea. Și am zis: „Domne, am și eu nevoie ca omu’ la …” „Nu!” „Cum nu?” Chiar m-a deranjat. „Trebuie să mă duc”. Și a venit cu mine. Era nebunia asta, era cronică, era bolnăvicioasă toată chestia asta.

Vicențiu Pavelea poate fi contactat online pe site-ul personal: paveleavicentiu.blogspot.ro

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)

Radu Anghel. Tinichigiul
Miu Aurică. Bărbierul

Leave a Reply