Gheorghe Belu. Anticarul de arta

E adevărat, că în lumea asta, azi ai bani, mâine nu ai bani de țigări. Ai găsit o piesă, i-ai dat pe toți, nici nu stai pe gânduri, te bucuri doar că ai șansa să o găsești. O lume cu bani, în care tu nu ai bani niciodată.

La început am fost colecționar. Eram aviator. Bunica avea în casă destule piese și am tot continuat, mi-a și sădit gustul de frumos. Cu banii, care, pe vremea lui Ceaușescu chiar erau și nu aveai ce face cu ei, neplăcându-mi alcoolul … mi-au plăcut chestiile astea. Am tot cumpărat. Apoi, viața a evoluat, am fost oprit de la zboruri pe motive medicale, veniturile scad, te blochezi, pasiunea rămâne, tu cumperi și atunci am decis să fac pasul spre negoț, spre a câștiga ceva. Asta era prin `90 și … `97. Sau, chiar mai devreme. Cochetam, de altfel, cu magazine, cu consignații, mai depuneam piese pe ici, pe colea și apoi am decis să-mi deschid un spațiu. Am așteptat, însă, să-mi găsesc un partener, pentru că am considerat că este foarte important să fii în doi. Eu nu dispuneam de banii necesari, dar aveam piese și am găsit pe cineva, partenerul cu care sunt și astăzi. El a pus partea de bani, tot ce înseamnă partea logistică pentru un astfel de negoț iar eu veneam în compensație cu piesele, echivalent pe preț de cumpărare, nu de vânzare. Asta era pe Buzești. O zonă destul de pestriță, dar, în timp, și-a creat un vad, avea farmecul ei. Și am funcționat până când s-a demolat Buzeștiul. Până acum câțiva ani buni, cam 2009. Ne-am mutat aici, în Centrul Istoric.

Gheorghe Belu

Gheorghe Belu

După război, consignațiile aparțineau statului, erau parte dintr-o cooperativă. Nimic nu era privat, erau ale statului, punct. Erau ținute de ce? Tocmai pentru că aduceau un capital străin. Erau vizate ambasadele, personalul din ambasade. Și mergea foarte bine. Produsele multe erau confiscate și, restul, mai veneau oamenii cu piese. Am intrat în case unde îmi spuneau doamne: „Domnu Belu, mă duceam cu mama, tata era luat la canal, mă duceam cu mama și dădeam un inel cu briliant de 1 carat, de 2 carate pe un sac de mălai în Groapă, la Colentina, ca să avem cu ce trăi”.

Read more

Ion Goga. Geamgiul

Te chema, te ducea o lună, două, trei, fără bani, îți da mâncare. Am fost la canal, pe șantiere, la Casa Poporului. Plăteau ce plăteau, dar puțin. Casa Poporului e făcută toată geamgeria numai cu geamgii concentrați…

Toți geamgii din București îs din zona aia, de acolo, din Cluj. Meseria s-a moștenit din tată în fiu. Tata a fost tot geamgiu, unchii mei au fost tot geamgii. Și bunicii lor au fost geamgii. Ca și cum s-au ocupat moții cu ciubere, noi suntem mai jos la Apuseni, de la comuna Mărgău, de la Huedin avem vreo cinșpe kilometri. Sat de geamgii. În cadrul comunie, 4 sau 5 sate în care toți s-or ocupa cu meseria asta. Satul se cheamă Bociu. Și de la noi, la 10 kilometri, încep satele moțești. Ăia s-o ocupat cu ciubere, că erau mai sus acolo, în pădure numai de brazi, aici mai jos o început cu meseria asta de geamgiu, dar asta o fost practic meserie jidănească, ei practicau înainte vreme demult, însă ăștia ține foarte mult la secretul meseriei, nici nu te lăsa să te uiți la diamant sau să ți-l dea în mână, să nu-și vândă meseria, adică să nu furi, cum s-ar zice. Și, pe urmă, ei plecând, mare parte s-o retras la ei acolo în Israel, alții o îmbătrânit și așa, moșii noștri, ce știu eu de unde cum, tot așa, au furat meseria asta, s-o lipit pe aici prin București pe lângă ceva evreu din ăsta și s-o dus din tată în fiu meseria. Dar în toată țara au fost majoritatea geamgiilor de acolo de la noi. Și Craiova, și în Târgu Jiu, Galați, Brăila, Constanța, Iași, cam în toată țara, nu numai în orașele din Ardeal. Dar acuma suntem pe cale de dispariție. De când o apărut termopanele și noi suntem și mai în vârstă, eu am 70 de ani, nu mă mai tentează să mă reprofilez, să fac altceva.

Ion Goga

Ion Goga

La 14 ani mi-am făcut buletin și am plecat la Craiova. Acolo era tata tot geamgiu. Și am lucrat pe-acolo vreo 5 ani particular cu el, cum era atuncea prin 1960. De acolo am plecat la Sibiu. La Craiova erau oamenii mai săraci, nu prea mergea meseria. Pe când la Sibiu, aici fiind industrie multă, altfel … erau oamenii mai cu bani, construiau fel de fel din domeniul nostru.
Read more

Dumitru Cotruță. Depanatorul radio-tv

„Eu mă amuz când vin oameni și încep să-mi explice una, alta. Măi tăticu, eu sunt atât de versat în treburi d’astea, că n-am nevoie de nicio explicație.”

Am 73 de ani …, anul ăsta fac 74, așa, deci fac treaba asta … deci, ce se întâmplă, eu sunt inginer electronist și nu m-am ocupat de depanare radio-tv. Eu am făcut electronică, cercetare, proiectare pentru centrala de la Cernavodă, am lucrat în cercetare pentru lucrări de fizică nucleară, de fuziune nucleară, cercetări de optoelectronică, deci de infraroșu. Am lucrat în radar, deci stație radar, cercetare științifică pentru stație radar. Deci, treaba asta o fac ca profesie efectivă de când am ieșit la pensie. Și asta s-a întâmplat în 1996, am ieșit la pensie, dar de radio … aici am atelierul acesta din anul 2000. Am mai lucrat încă un an așa la o firmă care făcea reparații radio-tv și eu lucram pe teren. Dar atelierul meu aici îl am din 26 septembrie 2000. Deci, ca profesie ce să zic, toată viața am făcut câte ceva, dar sporadic, în afara orelor de serviciu. Dar niciodată nu m-am lăsat. Și asta s-a întamplat din anul 1967, de atunci lucrez și această meserie.

Dumitru Cotruță

Dumitru Cotruță

Atelierul ăsta e. Domne, ne rezumăm la ceea ce ni se pune la dispoziție. Un spațiu mai mare mare ar însemna cheltuieli mai mari, deci chirie mare, cheltuieli mai mari și nu prea îți poți permite să faci așa ceva. Și, prin urmare, ăsta este un spațiu închiriat de la Administrația Fondului Imobiliar, care aparține de Primăria capitalei … o casă naționalizată și și așa chiria e destul de mare pentru ceea ce mi se oferă: n-am căldură, spre exemplu.

Read more