Florea Bar. Vopsitorul de piele

/in

Dormeam în iurtă. Ce mâncau ei, noi nu puteam, că ți se întorceau mațele pe dos. Cum facem noi pastrama de oaie, ei făceau din cal. Și o tăiau șuvițe, cum e cureaua, de se usca scândură. Apoi le tăia la mărime și le așeza sub șa, pe cal. Îți dai seama ce clăbuci se făceau acolo, dar o ținea moale. Și, când ajungea seara la popas, le prăjea. Ce să guști, când le vedeam în spuma aia a calului. Le mânca al dracu’ cu o poftă, ziceai că mănâncă caviar.

Am început prin ’63, 1963. Aveam unitatea mai sus, tot pe Calea Moșilor, aproape de Obor, la fostul număr 309. E o biserică acolo, dar e mascată de un bloc cu patru etaje. Era un bloculeț acolo, cu trei etaje, care [a aparținut], dacă ați auzit de el, fostului meteorolog Topor. A fost o somitate. Și, la parter, avea patru spații. Era chiar lângă biserică, la intrare în curtea bisericii. Era un cizmar, după el venea un pictor de firme și de numere auto, noi cu vopsitoria și, după noi, un fotograf. La un moment dat ne-au anunțat că se demolează Calea Moșilor, și am luat un spațiu pe Eminescu la intersecția cu Piața Galați. Am stat acolo până când a fost gata blocul unde sunt acum, pe Moșilor, cam doi ani. Am contract aici ca și un apartament cu două camere. Toată lumea atunci că: „Ești nebun, le naționalizează.” Zic: „La cât plătesc rata aicea, chiria ar fi mai mare, n-am ce pierde.” Și, uite că am avut dreptate. Lucrând prin Cooperație, noi aveam spațiile noastre, cu totul și cu totul alte legi, nu eram la stat. Eram cotă parte din încasări, nu aveam cotă fixă ca la stat, aveam 60% din încasare. A fost bine, ce să vă spun.

Florea Bar

Florea Bar

A fost multă pielărie, se purta mult. Prin ’93 a început să scadă drastic. Ne-au împânzit chinezăraia, meșină de proastă calitate. Întradevăr, dă omu’ trei lei pe ea, dar o poartă numai în toamna asta și în primăvară, nu e ca o piele tăbăcită. Din aia se folosește la interioare de încălțăminte și la interioare de poșete, la marochinărie. Fiind ieftină, merge la confecții piele. Înainte aveai o haină de piele și 15-20 de ani, dacă era o pielă de vițel. Dar a scăzut drastic, am început să murim ca meseriași. La fel ca și blănarii. Îți făceai o haină de nurcă, de vizon, de câine enot. Au intrat chinezii cu lupu’ ăla chinezesc, care e mai slab ca blana de iepure, care la noi o consideram cea mai slabă blană, dacă o purta o doamnă două sezoane, zicea bogdaproste. Întradevăr, dădea și patru lei pe ea, un nimic. Și asta ne-a dat în cap. Plus, impozitele. Numai să-ți ia bani.

Read more

Doamna Răducu. Sifonăreasa

/in

Apa minerală e mai scumpă, dar nu se compară la șpriț apa cu sifonu’. Dar vedeți, e o propagandă cu televizoru’ și omu’ e ca oaia.

Socru’meu a avut atelier mecanic cândva, adică până în revoluție. El a murit la urmă și am lucrat prin Cooperație cu mașina lor, da’ după aia ne-am pus-o pe a noastră, care o aveam de la tata socru și a pus-o la punct soțu’, că el e de meserie, și am mers cu ea. Ea merge bine mașina, dar dacă n-ai clienți, tot degeaba. Nu mai merge, deloc nu mai merge, deloc, da.

sifonareasa2

Am fost nevoită, am avut băiat mic și d-asta am făcut sifonărie. Să pot să lucrez, să cresc și băiatu’ și să-mi meargă și vechimea. Dar a fost greu. Noroc că soțul era strungar, avea categoria cea mai mare și câștiga salariu bun. Mai socteam și eu aici mâncarea, cheltuiala casei.

Muncă grea nu este, decât să te îngrijești să ai aci, să fii când ți-a sunat clientu’, că la mine era pe bază de sonerie. Cum suna, eu ieșeam … eram la bucătărie, în cel mai rău caz opream aragazu’. Veneam, încărcam și mă duceam și-mi vedeam de treabă după aia, că nu e continuu.

Read more

Radu Anghel. Tinichigiul

/in

„Nu mai e treabă cum era, era meserie căutată. Păi ce, numai cu astea? Era și cu învelitori, cu jghebărie, tot ce e tablă se lucrează. Făceai 2-3 învelitori pe an, te durea în paișpe, nu mai aveai treabă.”

Școala am făcut-o la IPTE. Se făcea carte multă, nu ce face ăștia acuma. Cu toate că făceam liceu, făceam și școală de meserii, am făcut prelucrător prin așchiere. Deci, terminai liceu și, dacă nu luai la facultate, intrai la meserie, intrai cu calificarea întâia. Intrau cu a doua ăștia care făceau profesionala, înțelegi? Acuma … fiu-meu e tot așa, la IPTE, face d’aia de filozofi, eu știu ce face? Nu mai se cere matematică, nu mai se cere. Nici nu știe unde e atelierul, e cu calculatoarele, cu astea. Ce, aici nu trebuie carte? Și aici trebuie carte. Îi trebuie geometrie … mai ales să citească proiecte, să vadă desen tehnic, să vadă multe.

Radu Anghel

Radu Anghel

[În liceu] se făcea studiul materialelor. Ce, lucrez numai cu tablă eu aici? Lucrez și cu inox și cu bronz și cu aluminiu și cu tot felul de materiale. Se făcea studiul materialelor, se făcea studiu de fezabilitate, ce primește, cu ce se cositorește. Nu e chiar așa. Sunt soluții, substanțe chimice cu care lucrează. Nu lucrez numai cu tablă, că toți vede tablă. Păi până la aia e cositor, e apă tare, e băgate multe acolo. Se face călire, revenire, aia e studiul materialelor, diagrama fier-carbon, nu știu dacă ai auzit de ea. E ca tabloul lui Mendeleev. O diagramă în care apar toate materialelor. Astea făceam în liceu.

Read more

Vicențiu Pavelea. Legătorul de carte

/in

Era legătorie din 1914 și ei veniseră din Târgu Mureș și acolo tot legătorie fusese. Era cea mai veche din București. Cum era acolo, nu mai găseai nicăieri în București, intrai într-o altă lume. Era exact cum se făceau la început, nu zic Gutenberg, dar era ceva …

Am început ușor banal, eu am făcut TCM-ul (Tehnologia Construcțiilor de Mașini) la Politehnică și făceam sport, sport de mare performanță, caiac-canoe, titluri europene. N-am practicat după ce am terminat, nu se compara salariul de inginer stagiar față de cât câștigam la Dinamo. Și am refuzat repartiția. Și, atunci, făcând la Dinamo, mi-au zis: „Domne, putem să îți asigurăm ceva după ce termini activitatea sportivă”. Și mi-au dat la Casa Scânteii. Prima dată mi-au dat la rotativa de ziare. Când am văzut cum arată acolo … am zis că minerii sunt farmaciști: cerneală, fără dinți în gură … era cumplit. Și, atunci, mi-au dat la legătoria de artă. Acolo, halate albe, părea mai altceva. Și așa am început, asta era în ’76.

Vicențiu Pavelea

Vicențiu Pavelea

Acolo am întâlnit foarte mulți oameni de bună calitate în ce privește meseria. La început, la început, imediat după ’45, asta era politica partidului, să pună în funcții de conducere pe cei care erau, într-un fel sau altul, devotați, nu conta activitatea … dar unii erau foarte buni meseriași. Am întâlnit niște evrei foarte buni și am putut să învăț niște lucruri foarte, foarte interesante. Mai era un sas, la fel, foarte bun.

Read more

Miu Aurică. Bărbierul

/in

„… noi avem mâna formată de așa manieră, încât, și dacă ai luat un fir de păr, tot se simte, înțelegi mata? Deci numai un fir de păr dacă iau cu lama, eu tot îl simt că l-am luat. Asta înseamnă să fii meseriaș.”

În 1955, în aprilie, am plecat ca ucenic la frizerie, de la 14 ani. A durat 3 ani. Sunt dintr-o familie cu 8 copii în viață. Tata, un singur salariu, mama era casnică. După ce am terminat, în 1958, nu m-au angajat și am fost nevoit să aștept până primăvara, iar primăvara au început colegii, care au fost și ei în aceeași situație: „Băh, hai să mergem la țară”. Și, întradevăr, am mers la țară. Mergând la țară, totuși, fiind copii, există frecușuri. Am stat 3 luni de zile la Drăgănești de Vlașca. După aceea am venit de acolo … era raionul Olteni. Cât a fost raionu’, am lucrat acolo. În ’60 am mirosit că se desființează raionul și am plecat și am înființat o frizerie la Peretu, dacă știi unde este. De acolo am plecat militar. Și, am venit, iar nu m-a angajat, când m-am întors înapoi. Și, m-am dus la Olteni. Acolo, un șef contabil vroia să facă și plan de achiziții cu salariații, să strângă ouă, păsări, chestii, socoteli. În situația asta, eu i-am spus: „Eu am fost în armată și am facăt o lună instrucție și 25 de luni frizerie”. Atunci era problema cu Cuba. Și, ședeai două luni peste. Zice: „Nu mă interesează, mie îmi faci plan de achiziții”. Și-i spun: „Auzi, domnule, dumneata lucrător ca mine n-o să mai ai la Olteni aicea. Eu am plecat”. Și n-am acceptat măgăria lui.

Miu Aurică. Bărbierul

Miu Aurică. Bărbierul

Mi-am adus eu aminte că există o comună Deparații-Hârlești și m-am dus și am înființat o frizerie acolo. După aceea, am lucrat și acolo trei ani de zile până în 1967. Am uitat să spun că, acilea, îi serveam și pe ăștia de la miliție de la Olteni. Și am cunoscut pe Mihalea, care a fost comandant și aici la județ. Când am venit, mă duceam, îl serveam acolo la bloc, în sfârșit, și zice, când oi face frizerie la miliție te angajez. Sufletu’. A uitat. Fiind, vorba aceea, apropiat ca lucrător, nu lătrău, trebuie să ții cont de lucru ăsta, așa, m-am dus într-o zi la el să-i spun: „Tovarășu’ Mihalea, eu nu am decât 300 pe lună, ajutați-mă și pe mine să bag femeia în serviciu, undeva”. „Stai un pic, zice, să găsesc un plutonier să te instruiască ca să devii agentul meu”. Ăla a fost un moment în care, știi, ca și când ți-ar da unu’ una în cap și te-a amețit. Zic: „Mulțumesc, nu mai am nevoie”. Scurt. „Bine, să nu mai vii pe aici”. „Nu mai vin, stai liniștit”, dacă e vorba de așa.

Read more

Ion Caraivan. Coșarul

/in

„Se mai ia nevasta de mine, că sunt murdar: «Când te-ai căsătorit cu mine, dragă, iubirea mea, nu știai că sunt coșar?»”

1960. Câți ani e până acuma? Numai pe casă, acolo sus. Și mă sui și acuma, acuma vin de la lucrare, de pe Moșilor. Cine să facă? Fac reparații, pun tablă pe casă.

Meseria asta o fac din moși strămoși, de la bunicu’. Alea e sculele lu’ bunicu’ meu, peria asta are 200 de ani. Ia, pune mâna pe ea. E din păr de catâr. A fost a lu’ bunicu’, coșar-sobar și el, machidon. La noi e altceva ca la români, la noi e corectitudine.

Ion Caraivan

Ion Caraivan

Caraivan Ion e numele meu. Caramitru, Caraivan, care ăștia sunt machidoni toți. Eram amârâți, eram 11 copii. Școala am făcut-o în Ulmu, județul Brăila. Acolo am casă. Nașa mea a fost o machidoană din Topraisar, Constanța, și m-a botezat pe mine. Eu sunt născut în orașul Brăila. Am neamuri acolo. Familia Caraivan e mare, Constanța, Giurgiu, și de muzicanți, și de meseriași de talie mondială, nu jeguri d’astea de 2 lei. Eu am patru nepoate doctor aici, în București, pe care le-am crescut eu, dar nu le e rușine cu mine că sunt coșar și soții lor sunt doctori. Dacă mă vede plin de funingine, mă bagă în pizzerie. Se mai ia nevasta de mine, că sunt murdar: „Când te-ai căsătorit cu mine, dragă, iubirea mea, nu știai că sunt coșar?”

Acum vin tocmai de la Piața Galați, de la Gemeni. M-am întâlnit cu o cucoană care avea o sobă pe gaze. Și: „Nea Sandule, vino și curăță-mă”. Mi-a dat două milioane. În cinci minute. Doar m-am suit pe casă, i-am băgat două sârme d’alea și atât. Nu e ușor, trebuie să te sui de pe o casă pe alta, să escaladezi și eu am 67 de ani.

Read more

Oprica Aldoiu. Remaieuza

/in

„Doamnă, păi dumneavoastră, ca meserie, nici nu mai figurați”. „Și eu ce să fac acum? Dacă am figurat 60 de ani, acum ce să fac?” Așa că a dispărut din nomenclator aceasă meserie.

Fac asta de o viață de om, din 1956. Din ’56, când eu am divorțat și am rămas cu doi copii și, atunci, m-am întrebat: ce trebuie să fac eu? M-am gândit că în școală, la ora de gospodărie, ne învăța să croșetăm, să tricotăm și să ne remaiem și ciorapii. Erau ciorapi foarte scumpi. Țin minte, primii ciorapi pe care mi i-a cumpărat mama erau Adesgo 401 de mătase naturală, dar ceva mai grosuți, care erau foarte trainici și, dacă se ducea un fir, nu puteai să-i arunci. Și, atunci, doamna profesoară, care era de gospodărie, ne-a învățat tot felul de lucruri. Și am zis eu atunci: dar ia stai, că eu pot să remaiez ciorapi. Sigur, nu a fost ușor, am umblat peste tot ca să pot să obțin o autorizație, să obțin un spațiu. Dar pot să vă spun că, cei la care eu m-am dus, au înțeles că eu vreau să-mi cresc doi copii frumos și să-mi asum responsabilitate față de ei și au înțeles că merit să-mi atribuie un spațiu.

Remaieuza

Oprica Aldoiu

Primul spațiu al meu a fost pe strada Paris la numărul 15, pe colț. Erau două prăvălioare mici, acuma s-au unificat. Am stat acolo 7 ani. Și, între timp, acolo, pe Modrugani, era Comitetul Central. Și treceau activiști de partid, treceau miniștri și așa și au văzut firma acolo particulară. Și asta nu era politic, pe vremea aia nu era politic să ai o firmă particulară. Și m-au tot scos de acolo. M-am băgat alături de spitalul de copii la o croitorie, la un loc … nu venea nimeni. Sigur, m-am dus din nou la primărie la spațiul locativ și am spus: „N-am din ce trăi, nu pot, vă rog, dați-mi în altă parte”. Mi-a dat aici în Amzei undeva, la fel, cu un cizmar. Am stat o bucată de vreme și aici, în piață [Piața Amzei], era primărie. M-am dus la secretarul de partid și i-am povestit, i-am spus: „Ajutați-mă, ca să pot să-mi cresc copiii”. Aici a fost, înainte să vin eu, mașină de scris, dactilograf. Zice: „Tovarășa Cașa”, asta era expresia, ”ia du-te dumneata și vezi acolo, la numărul 8, la intrare în bloc, și vezi dacă ți-ar conveni”. Sigur că am venit repede, am văzut, m-am întors imediat și i-am spus: „Sigur că da”. Zice: „Eu îți dau acolo localul ăla, de unde n-o să te mai scoată nimeni, pentru că n’ai să ai firmă în stradă și ai să ai firmă”. Asta era până în ’70, mi-aduc aminte că Ceaușescu ținea o prelegere atunci despre Cehoslovacia.

Read more

Octavian Rădoi. Ceasornicarul

/in

„… am evoluat pe ceasuri electronice, am zis să fac un lucru pentru viitor. Dar mai bine dădeam cu ciocanul în ele, că astea ne-au distrus meseria.”

Meseria asta a fost mai mult un impuls al fratelui meu, pentru că la treapta a doua de liceu nu intrasem și a trebuit să aleg o meserie. Ce meserie? A trebuit să aleg între bijutier și ceasornicar. Și am ales ceasornicar, parcă îmi plăcea mie mai mult ceasornicăria, am zis că e mai complexă. Am făcut școala profesională la Arad, așa se făcea, la Arad făceai teorie. Sunt bucureștean, dar am plecat acolo, la cămin. Școala a durat un an jumate. Am avut niște profesori foarte buni acolo. Păcat că i-am prins generația care tocmai pleca, dar am băgat la cap.

octavian-radoi-ceasornicar

Octavian Rădoi

Am fost și acolo și la fabrica Aradora, fabrica de ceasuri, și am mai învăț și de acolo ceva. După ce am terminat școala, am dat examen ca să intru ca lucrător. Am luat cu brio și am început să profesez.

Read more

Florica Marin. Florăreasa

/in

Tata îmi povestea cum veneau clienții și cumpărau flori cu brațele. Când era ziua la mame, la soții, la fetițe, se vedea bucuria oamenilor pe față.

Eu am început de la etatea de 9 ani. Părinții mei vindeau flori la Piața Matache și mă ducea sora mea, că am mai multe surori, care și ele vindeau flori, eu fiind mică, în clasa a IV-a. Am început și mi-a plăcut și vindeam flori în brațe. Îmi dădea mama flori în brațe, buchete așa făcute și ieșeam pe tronson în față la hală, la piață acolo și vindeam. Și uite așa, zi de zi, zi de zi, și am prins drag de meseria asta de mic copil, de la etatea de 9 ani până în prezent. Deci, la noi în familie bunici, străbunici … noi suntem neam de florari. La noi s-a practicat în meseria asta numai florile, femeile cu florile și bărbații, bunicii, străbunicii erau zugravi, construiau case din chirpici, cum se făceau înainte.

Florica Marin

Florica Marin

Noi suntem neam de florari, suntem din etnia Boldeni. Boldeni înseamnă că femeile vindeu flori, nu făceau altă meserie, cum sunt alte etnii, d’alea cu fuste lungi, fiare vechi sau mai știu eu ce. La noi, meseria asta, în etnia noastră, s-a numit Boldeni și s-a practicat numai florile. Eu pratic meseria asta că o iubesc, în continuare vând flori, am vândut, mi-am crescut copii de aici, din coșul ăsta de flori. Am cinci copii, șapte nepoți, mai vine unu’ pe drum. Așa suntem noi, majoritatea rromilor, suntem foarte devotați pentru copii, moștenire de la bunici.

Read more

Viorel Pater. Butaforul

/in

Cei care rămân în domeniul ăsta o fac din pasiune, aici ești tot timpul provocat să faci ceva nou, ceva deosebit, pentru că regizorul sau scenograful vrea de fiecare dată altceva.

Am terminat sculptura la Cluj, am lucrat în învățământ câțiva ani și, întâmplător, am ajuns la Buftea, aveau nevoie de un sculptor acolo. Am lucrat câțiva ani la Buftea, am lucrat chiar la un film al lui Gopo. Dar a trebuit să plec, nu exista postul de fapt și … . Atunci am aflat prin cineva, de fapt din ziar am găsit anunțul, la Operă … aveau nevoie de un sculptor, să fie și șef de atelier. Și de la Operă am ajuns aici [TNB]. După cutremur, atelierul de la Operă se dărâma, și am ajuns la Național. Era în ’77 toamna. De atunci lucrez în TNB neîntrerupt … da, au trecut anii.

Viorel Pater

Viorel Pater

Butafor poate să fie și cineva care nu a făcut școlile astea de arte plastice, deci se poate învăța și direct, dar cazurile sunt mai puține. La nivel înalt trebuie să aibă studii și, de obicei, sculptura este cea care te pregătește să faci orice în domeniul butaforie, pentru că butaforie înseamnă de la cele mai simple lucruri de imitat până la sculptură, doar că se folosesc materiale perisabile, materiale ușoare pentru scenă. Diferența dintre teatru și film sau chiar și televiziune este că la teatru trebuie să faci un obiect rezistent, cât mai ușor, ca să fie ușor de mânuit de oamenii de la scenă, dar și rezistent, că dacă piesa se joacă câțiva ani, să nu trebuiască să o tot repari.

Read more