Ion Caraivan. Coșarul

Posted on October 14, 2015

Se mai ia nevasta de mine, că sunt murdar: «Când te-ai căsătorit cu mine, dragă, iubirea mea, nu știai că sunt coșar?»

1960. Câți ani e până acuma? Numai pe casă, acolo sus. Și mă sui și acuma, acuma vin de la lucrare, de pe Moșilor. Cine să facă? Fac reparații, pun tablă pe casă.

Meseria asta o fac din moși strămoși, de la bunicu’. Alea e sculele lu’ bunicu’ meu, peria asta are 200 de ani. Ia, pune mâna pe ea. E din păr de catâr. A fost a lu’ bunicu’, coșar-sobar și el, machidon. La noi e altceva ca la români, la noi e corectitudine.

Ion Caraivan

Ion Caraivan

Caraivan Ion e numele meu. Caramitru, Caraivan, care ăștia sunt machidoni toți. Eram amârâți, eram 11 copii. Școala am făcut-o în Ulmu, județul Brăila. Acolo am casă. Nașa mea a fost o machidoană din Topraisar, Constanța, și m-a botezat pe mine. Eu sunt născut în orașul Brăila. Am neamuri acolo. Familia Caraivan e mare, Constanța, Giurgiu, și de muzicanți, și de meseriași de talie mondială, nu jeguri d’astea de 2 lei. Eu am patru nepoate doctor aici, în București, pe care le-am crescut eu, dar nu le e rușine cu mine că sunt coșar și soții lor sunt doctori. Dacă mă vede plin de funingine, mă bagă în pizzerie. Se mai ia nevasta de mine, că sunt murdar: „Când te-ai căsătorit cu mine, dragă, iubirea mea, nu știai că sunt coșar?”

Acum vin tocmai de la Piața Galați, de la Gemeni. M-am întâlnit cu o cucoană care avea o sobă pe gaze. Și: „Nea Sandule, vino și curăță-mă”. Mi-a dat două milioane. În cinci minute. Doar m-am suit pe casă, i-am băgat două sârme d’alea și atât. Nu e ușor, trebuie să te sui de pe o casă pe alta, să escaladezi și eu am 67 de ani.

Eu curăț sobe de mic copil, de la 9 ani. Bunicu m-a luat. Tata tot de la el a preluat, iar eu de la tata. Am băiat, dar ăla e bucătar. Și mai am niște nepoți, care sunt la Medgidia, eu i-am învățat, fac șeminee.

Tata m-a învățat pe mine, el m-a învățat să fac sobe. Prima dată am făcut sobe de cărămidă, cizmă, ca la țară, ai văzut? Pe urmă m-am dat pe cuptoare, cuptoare de pâine, cu arcadă rotundă, nu știe nimeni să facă, decât bolintinenii, de aici, de lângă București, din Bolintin Deal.

Atunci, la școlile profesionale, era cu bani, era cu locuri. Prima dată m-am dus la Progresu’ Brăila și m-a băgat la topitorie, la furnale. Am plătit școala 16 000, cum era acuma 160 de milioane. După aia m-am reprofilat pe sobe. Eu găsesc de lucru și la țară, dar acolo nu se plătește. Acolo îți dă o oaie, o capră, îți dă ouă, brânză și îți dă bani de țigări, atâta. N-are omu, îi dai în cap dacă n-are?

E meserie bună, dar trebuie să-ți placă o meserie și asta e o meserie mizerabilă și foarte toxică. Asta e meserie care e pe cale de dispariție. De la meseria asta poți să te îmbolnăvești, faci mucoze pe limbă. De la funingine și astea, bronhiile se încarcă, faci silicoză, e un praf care îți intră în plămâni. Și de la ăla tușești, lumea se ferește de mine în mașină: „Băi nene, nu sunt tuberculos”.

Am fost trăit foarte bine, mai am o casă la Tunari-Pipera. Acolo am capre, am vaci, am oi acolo, am cu ce trăi. Nu pot să stau degeaba. Uite, acum am adus cuie, mai bat o scară, mai bat un cui, ce să fac? Acum mai fac o perie performantă, mi-am găsit o funie subțire și am o bilă mică. Eu fac și scule din astea și le vând în târgul Vitan. Scule de coșar adevărat, nu pârât.

Este o meserie foarte prăfoasă, e multă mizerie în ea, e praf. Trebuie să știi că, dacă la un domn nu-i faci sau la o doamnă nu-i faci o sobă ca lumea, asta e meserie care îți aduce moartea, îți ia foc casa. Se întâmplă multe nenorociri la televizor. La gaz metan nu vezi nimic, e incolor, e monoxid de carbon și se scoate numai cu peria aia din păr de catâr. Să nu te puie Dumnezeu să bagi naftalină, că zboară soba în sus. Alții bagă naftalină. Băbește cum e la noi, uite, eu nu curăț soba cinci ani. Când mama curăța cartofi, băgam cojile alea în sobă. Și amidonul ăla are proprietatea de a curăța coșul, lasă intact. Cartofi întregi, poți să coci și cartofi în sobă. Și ăia emană.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)

Miu Aurică. Bărbierul
Oprica Aldoiu. Remaieuza

Leave a Reply