Oprica Aldoiu. Remaieuza

Posted on October 9, 2015

„Doamnă, păi dumneavoastră, ca meserie, nici nu mai figurați”. „Și eu ce să fac acum? Dacă am figurat 60 de ani, acum ce să fac?” Așa că a dispărut din nomenclator aceasă meserie.

Fac asta de o viață de om, din 1956. Din ’56, când eu am divorțat și am rămas cu doi copii și, atunci, m-am întrebat: ce trebuie să fac eu? M-am gândit că în școală, la ora de gospodărie, ne învăța să croșetăm, să tricotăm și să ne remaiem și ciorapii. Erau ciorapi foarte scumpi. Țin minte, primii ciorapi pe care mi i-a cumpărat mama erau Adesgo 401 de mătase naturală, dar ceva mai grosuți, care erau foarte trainici și, dacă se ducea un fir, nu puteai să-i arunci. Și, atunci, doamna profesoară, care era de gospodărie, ne-a învățat tot felul de lucruri. Și am zis eu atunci: dar ia stai, că eu pot să remaiez ciorapi. Sigur, nu a fost ușor, am umblat peste tot ca să pot să obțin o autorizație, să obțin un spațiu. Dar pot să vă spun că, cei la care eu m-am dus, au înțeles că eu vreau să-mi cresc doi copii frumos și să-mi asum responsabilitate față de ei și au înțeles că merit să-mi atribuie un spațiu.

Remaieuza

Oprica Aldoiu

Primul spațiu al meu a fost pe strada Paris la numărul 15, pe colț. Erau două prăvălioare mici, acuma s-au unificat. Am stat acolo 7 ani. Și, între timp, acolo, pe Modrugani, era Comitetul Central. Și treceau activiști de partid, treceau miniștri și așa și au văzut firma acolo particulară. Și asta nu era politic, pe vremea aia nu era politic să ai o firmă particulară. Și m-au tot scos de acolo. M-am băgat alături de spitalul de copii la o croitorie, la un loc … nu venea nimeni. Sigur, m-am dus din nou la primărie la spațiul locativ și am spus: „N-am din ce trăi, nu pot, vă rog, dați-mi în altă parte”. Mi-a dat aici în Amzei undeva, la fel, cu un cizmar. Am stat o bucată de vreme și aici, în piață [Piața Amzei], era primărie. M-am dus la secretarul de partid și i-am povestit, i-am spus: „Ajutați-mă, ca să pot să-mi cresc copiii”. Aici a fost, înainte să vin eu, mașină de scris, dactilograf. Zice: „Tovarășa Cașa”, asta era expresia, ”ia du-te dumneata și vezi acolo, la numărul 8, la intrare în bloc, și vezi dacă ți-ar conveni”. Sigur că am venit repede, am văzut, m-am întors imediat și i-am spus: „Sigur că da”. Zice: „Eu îți dau acolo localul ăla, de unde n-o să te mai scoată nimeni, pentru că n’ai să ai firmă în stradă și ai să ai firmă”. Asta era până în ’70, mi-aduc aminte că Ceaușescu ținea o prelegere atunci despre Cehoslovacia.

Vreau să vă spun că, de atunci, eu stau aici, am avut un vad foarte bun, sunt foarte conștiințoasă și n-a existat ca cineva să plece de la mine nemulțumit că eu aș fi făcut ceva prost. Și, pot să vă spun că acum … zile întregi când nu intră nimeni. Pentru asta au și dispărut meseriile. Acum este o altă societate, societate de consum și foarte multe tinere habar n-au. Eu am avut o clientelă foarte bună, de condiții foarte bune, care și apreciau ce fac și cu altă mentalitate, adică nu totul trebuie să arunci. Așa că, pot să vă spun că din munca pe care eu am depus-o lucrând câte 12 ore pe zi, am putut să-mi cresc doi copii foarte frumos și nu regret că mi-am închinat viața lor, pentru că este cel mai nobil lucru de pe pământ, atunci când devii părinte.

Acum vin aici, am o pensie, după 25 de ani de cotizație, pentru că nu ne-a dat voie, fiind totuși particulari, Ceaușescu nu a dat voie o perioadă foarte lungă, din ’56 eu am început să cotizez în ’70, pentru că, tot așa, eram particulară și am cotizat 25 de ani și mi s-a spus că pot să ies la pensie și am 467 lei pensie. Sigur, anii au trecut și peste mine și au lăsat și urme, am probleme cu inima. Numai medicamentele mă costă 300 lei pe lună. Dar Dumnezeu pe mine m-a iubit, m-a ținut în picioare ca eu să pot să rezist, să muncesc, să nu cad pe spatele nimănui. Eu cred că există pe pământul ăsta, aici, o compensare a tuturor faptelor noastre. El mi-a dat atâta putere și m-a ținut pe picioare ca eu să pot să trăiesc ca un om civilizat, ca un om integru și n-am făcut niciun compromis în viața mea și, în același mod, mi-am crescut și copiii și este foarte bine, e lucrul cel mai bun pe lumea asta.

Oprica Aldoiu, 88 ani, Tache Ionescu nr. 8, peste drum de sinagogă

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)

Ion Caraivan. Coșarul
Octavian Rădoi. Ceasornicarul

One Response

  1. Avatar
    alice
    March 20, 2017

    Am cunoscut-o pe dna Oprica O MARE DOAMNA . Va doresc putere de munca si multa sanatate.

    Respect Dna Oprica!!!!

    Reply

Leave a Reply