Posts

Nea Gigi. Sticlarul

Cei care luau salariu fix puteau să stea și acasă, că ei tot își luau salariul, dar la noi, nu: ai stins lampa, erai zero lei.

În București nu cred că mai suntem 20, bine, promoția mea am fost mai mulți, poate 30, dar cei care nu mergeau, îi dădeau la alte secții, unde erau mecanizate, sau la Curtea Sticlarilor, nu toți care au terminat școala au și ieșit acolo [sticlari]. În fiecare an se făcea, se alegea doi, trei sau patru, dar mulți plecau, nu le plăcea, nu făceau față. Școala am făcut acolo la Mărășești, acum s-au făcut blocuri acolo, la Liceul Industrial 29.

Nea Gigi. Sticlarul

Nea Gigi. Sticlarul

Cum era atunci, când terminai zece clase, te angajai. Bine, pe vremea aia, cu zece clase erai maistru, deci până în ’80, după aia a început să fie obligatoriu 12. Altfel așa era, după 10 clase îți alegeai o meserie, puțini erau care mergeau [mai departe], nu ca acuma, cine face 12 clase, toți fac facultate. Așa e acuma, chiar dacă ești măturător, ai facultate. Nu zic că era rău atunci, dar aveai un ban, aveai bani mai mulți. Din facultate, chiar dacă ieșeai inginer sau subinginer, lua mai puțini bani decât luam noi care lucram sticlărie. La noi era acord individual, stăteai o oră în plus, făceai mai multe produse, aveai o treabă, plecai, nu mai aveai bani. A fost o treabă care te ținea tot timpul în priză. Nu zic că a fost prea bună ideea, mai bine preferai să ai o leafă de bază, cum era pe vremea aia 1800, cam așa îmi amintesc că aveam prima dată. După aia se dădea, în funcție de cum învățai și de cât de complicate erau produsele care erau. Erau produse care intrau într-o anumită categorie și, când făceai produsele alea, deja dădeai examen, se făcea comisie, executai produsul și îți dădea categoria: îți dădea pe-a treia, pe-a patra, câte meritai. Bine, eu am rămas la a patra pentru că s-a desființat după aia sindicatele și nici nu m-a mai interesat, nu te mai avantaja cu nimica.

Read more

Nea Nelu. Fochistul

În viață multe pățești, dar să știi că e tare bine să fii curios, să înveți. Orice meserie, nu se știe, poate de aia ai nevoie. Eu îți spun, eu, la ora actuală, eu nu mor de foame.

La Întreprinderea de Medicamente am lucrat 34 de ani. Acolo am lucrat la început ca electrician, apoi tot tehnician, dar și la aprovizionare. Pe urmă m-am pensionat. Noi eram acolo centrala de medicamente și [făceam] coloranți pe toată țara, tot ce era chimie. Acolo a explodat și vagonul ăla de amoniac, au murit 36 de persoane, prin 80 și ceva, ’85. Eu m-am pensionat în 2003.

Aici am venit că sunt vecin, aici. Sunt destule de făcut: dai drumu la căldură, încălzești apă menajeră. Am un program. Bine, acuma sunt lejer, că e vară, nu mai dau drumu la căldură, da’ iarna încălzire de la 6 la ora 9, pe urmă o lăsam de intram pe menajeră să încălzesc boilerele alea, după aceea, pe seară, iar dădeam drumu. Dar când a fost frigu’ ăla o țineam toată ziua.

fochist-web

Uite, asta e tipul vechi [de centrală]. Asta nu o mai folosește de … Asta era pe păcură, acum avem pe gaze, dar a fost pe păcură. Uite, se vede, acolo sus era vasu’, trăgea din curte. În curte e vasul mare, știi? Se umplea ăla și venea păcura aici. Cu păcură era randamentul prost, la păcură ai pierderi mari. Nu se compară. Ăsta [pe păcură] era cum ai caloriferul acasă, dar în formă de dreptunghi, cu flacăra între ele, dar era pierdere mare. Ăstalaltu’ e cu țevi, zeci de țevi băgate. Îți dai seama, nu se pierde așa căldura.

Read more

Florea Bar. Vopsitorul de piele

Dormeam în iurtă. Ce mâncau ei, noi nu puteam, că ți se întorceau mațele pe dos. Cum facem noi pastrama de oaie, ei făceau din cal. Și o tăiau șuvițe, cum e cureaua, de se usca scândură. Apoi le tăia la mărime și le așeza sub șa, pe cal. Îți dai seama ce clăbuci se făceau acolo, dar o ținea moale. Și, când ajungea seara la popas, le prăjea. Ce să guști, când le vedeam în spuma aia a calului. Le mânca al dracu’ cu o poftă, ziceai că mănâncă caviar.

Am început prin ’63, 1963. Aveam unitatea mai sus, tot pe Calea Moșilor, aproape de Obor, la fostul număr 309. E o biserică acolo, dar e mascată de un bloc cu patru etaje. Era un bloculeț acolo, cu trei etaje, care [a aparținut], dacă ați auzit de el, fostului meteorolog Topor. A fost o somitate. Și, la parter, avea patru spații. Era chiar lângă biserică, la intrare în curtea bisericii. Era un cizmar, după el venea un pictor de firme și de numere auto, noi cu vopsitoria și, după noi, un fotograf. La un moment dat ne-au anunțat că se demolează Calea Moșilor, și am luat un spațiu pe Eminescu la intersecția cu Piața Galați. Am stat acolo până când a fost gata blocul unde sunt acum, pe Moșilor, cam doi ani. Am contract aici ca și un apartament cu două camere. Toată lumea atunci că: „Ești nebun, le naționalizează.” Zic: „La cât plătesc rata aicea, chiria ar fi mai mare, n-am ce pierde.” Și, uite că am avut dreptate. Lucrând prin Cooperație, noi aveam spațiile noastre, cu totul și cu totul alte legi, nu eram la stat. Eram cotă parte din încasări, nu aveam cotă fixă ca la stat, aveam 60% din încasare. A fost bine, ce să vă spun.

Florea Bar

Florea Bar

A fost multă pielărie, se purta mult. Prin ’93 a început să scadă drastic. Ne-au împânzit chinezăraia, meșină de proastă calitate. Întradevăr, dă omu’ trei lei pe ea, dar o poartă numai în toamna asta și în primăvară, nu e ca o piele tăbăcită. Din aia se folosește la interioare de încălțăminte și la interioare de poșete, la marochinărie. Fiind ieftină, merge la confecții piele. Înainte aveai o haină de piele și 15-20 de ani, dacă era o pielă de vițel. Dar a scăzut drastic, am început să murim ca meseriași. La fel ca și blănarii. Îți făceai o haină de nurcă, de vizon, de câine enot. Au intrat chinezii cu lupu’ ăla chinezesc, care e mai slab ca blana de iepure, care la noi o consideram cea mai slabă blană, dacă o purta o doamnă două sezoane, zicea bogdaproste. Întradevăr, dădea și patru lei pe ea, un nimic. Și asta ne-a dat în cap. Plus, impozitele. Numai să-ți ia bani.

Read more

Doamna Răducu. Sifonăreasa

Apa minerală e mai scumpă, dar nu se compară la șpriț apa cu sifonu’. Dar vedeți, e o propagandă cu televizoru’ și omu’ e ca oaia.

Socru’meu a avut atelier mecanic cândva, adică până în revoluție. El a murit la urmă și am lucrat prin Cooperație cu mașina lor, da’ după aia ne-am pus-o pe a noastră, care o aveam de la tata socru și a pus-o la punct soțu’, că el e de meserie, și am mers cu ea. Ea merge bine mașina, dar dacă n-ai clienți, tot degeaba. Nu mai merge, deloc nu mai merge, deloc, da.

sifonareasa2

Am fost nevoită, am avut băiat mic și d-asta am făcut sifonărie. Să pot să lucrez, să cresc și băiatu’ și să-mi meargă și vechimea. Dar a fost greu. Noroc că soțul era strungar, avea categoria cea mai mare și câștiga salariu bun. Mai socteam și eu aici mâncarea, cheltuiala casei.

Muncă grea nu este, decât să te îngrijești să ai aci, să fii când ți-a sunat clientu’, că la mine era pe bază de sonerie. Cum suna, eu ieșeam … eram la bucătărie, în cel mai rău caz opream aragazu’. Veneam, încărcam și mă duceam și-mi vedeam de treabă după aia, că nu e continuu.

Read more

Radu Anghel. Tinichigiul

Nu mai e treabă cum era, era meserie căutată. Păi ce, numai cu astea? Era și cu învelitori, cu jghebărie, tot ce e tablă se lucrează. Făceai 2-3 învelitori pe an, te durea în paișpe, nu mai aveai treabă.

Școala am făcut-o la IPTE. Se făcea carte multă, nu ce face ăștia acuma. Cu toate că făceam liceu, făceam și școală de meserii, am făcut prelucrător prin așchiere. Deci, terminai liceu și, dacă nu luai la facultate, intrai la meserie, intrai cu calificarea întâia. Intrau cu a doua ăștia care făceau profesionala, înțelegi? Acuma … fiu-meu e tot așa, la IPTE, face d’aia de filozofi, eu știu ce face? Nu mai se cere matematică, nu mai se cere. Nici nu știe unde e atelierul, e cu calculatoarele, cu astea. Ce, aici nu trebuie carte? Și aici trebuie carte. Îi trebuie geometrie … mai ales să citească proiecte, să vadă desen tehnic, să vadă multe.

Radu Anghel

Radu Anghel

[În liceu] se făcea studiul materialelor. Ce, lucrez numai cu tablă eu aici? Lucrez și cu inox și cu bronz și cu aluminiu și cu tot felul de materiale. Se făcea studiul materialelor, se făcea studiu de fezabilitate, ce primește, cu ce se cositorește. Nu e chiar așa. Sunt soluții, substanțe chimice cu care lucrează. Nu lucrez numai cu tablă, că toți vede tablă. Păi până la aia e cositor, e apă tare, e băgate multe acolo. Se face călire, revenire, aia e studiul materialelor, diagrama fier-carbon, nu știu dacă ai auzit de ea. E ca tabloul lui Mendeleev. O diagramă în care apar toate materialelor. Astea făceam în liceu.

Read more

Miu Aurică. Bărbierul

… noi avem mâna formată de așa manieră, încât, și dacă ai luat un fir de păr, tot se simte, înțelegi mata? Deci numai un fir de păr dacă iau cu lama, eu tot îl simt că l-am luat. Asta înseamnă să fii meseriaș.

În 1955, în aprilie, am plecat ca ucenic la frizerie, de la 14 ani. A durat 3 ani. Sunt dintr-o familie cu 8 copii în viață. Tata, un singur salariu, mama era casnică. După ce am terminat, în 1958, nu m-au angajat și am fost nevoit să aștept până primăvara, iar primăvara au început colegii, care au fost și ei în aceeași situație: „Băh, hai să mergem la țară”. Și, întradevăr, am mers la țară. Mergând la țară, totuși, fiind copii, există frecușuri. Am stat 3 luni de zile la Drăgănești de Vlașca. După aceea am venit de acolo … era raionul Olteni. Cât a fost raionu’, am lucrat acolo. În ’60 am mirosit că se desființează raionul și am plecat și am înființat o frizerie la Peretu, dacă știi unde este. De acolo am plecat militar. Și, am venit, iar nu m-a angajat, când m-am întors înapoi. Și, m-am dus la Olteni. Acolo, un șef contabil vroia să facă și plan de achiziții cu salariații, să strângă ouă, păsări, chestii, socoteli. În situația asta, eu i-am spus: „Eu am fost în armată și am facăt o lună instrucție și 25 de luni frizerie”. Atunci era problema cu Cuba. Și, ședeai două luni peste. Zice: „Nu mă interesează, mie îmi faci plan de achiziții”. Și-i spun: „Auzi, domnule, dumneata lucrător ca mine n-o să mai ai la Olteni aicea. Eu am plecat”. Și n-am acceptat măgăria lui.

Miu Aurică. Bărbierul

Miu Aurică. Bărbierul

Mi-am adus eu aminte că există o comună Deparații-Hârlești și m-am dus și am înființat o frizerie acolo. După aceea, am lucrat și acolo trei ani de zile până în 1967. Am uitat să spun că, acilea, îi serveam și pe ăștia de la miliție de la Olteni. Și am cunoscut pe Mihalea, care a fost comandant și aici la județ. Când am venit, mă duceam, îl serveam acolo la bloc, în sfârșit, și zice, când oi face frizerie la miliție te angajez. Sufletu’. A uitat. Fiind, vorba aceea, apropiat ca lucrător, nu lătrău, trebuie să ții cont de lucru ăsta, așa, m-am dus într-o zi la el să-i spun: „Tovarășu’ Mihalea, eu nu am decât 300 pe lună, ajutați-mă și pe mine să bag femeia în serviciu, undeva”. „Stai un pic, zice, să găsesc un plutonier să te instruiască ca să devii agentul meu”. Ăla a fost un moment în care, știi, ca și când ți-ar da unu’ una în cap și te-a amețit. Zic: „Mulțumesc, nu mai am nevoie”. Scurt. „Bine, să nu mai vii pe aici”. „Nu mai vin, stai liniștit”, dacă e vorba de așa.

Read more

Ion Caraivan. Coșarul

Se mai ia nevasta de mine, că sunt murdar: «Când te-ai căsătorit cu mine, dragă, iubirea mea, nu știai că sunt coșar?»

1960. Câți ani e până acuma? Numai pe casă, acolo sus. Și mă sui și acuma, acuma vin de la lucrare, de pe Moșilor. Cine să facă? Fac reparații, pun tablă pe casă.

Meseria asta o fac din moși strămoși, de la bunicu’. Alea e sculele lu’ bunicu’ meu, peria asta are 200 de ani. Ia, pune mâna pe ea. E din păr de catâr. A fost a lu’ bunicu’, coșar-sobar și el, machidon. La noi e altceva ca la români, la noi e corectitudine.

Ion Caraivan

Ion Caraivan

Caraivan Ion e numele meu. Caramitru, Caraivan, care ăștia sunt machidoni toți. Eram amârâți, eram 11 copii. Școala am făcut-o în Ulmu, județul Brăila. Acolo am casă. Nașa mea a fost o machidoană din Topraisar, Constanța, și m-a botezat pe mine. Eu sunt născut în orașul Brăila. Am neamuri acolo. Familia Caraivan e mare, Constanța, Giurgiu, și de muzicanți, și de meseriași de talie mondială, nu jeguri d’astea de 2 lei. Eu am patru nepoate doctor aici, în București, pe care le-am crescut eu, dar nu le e rușine cu mine că sunt coșar și soții lor sunt doctori. Dacă mă vede plin de funingine, mă bagă în pizzerie. Se mai ia nevasta de mine, că sunt murdar: „Când te-ai căsătorit cu mine, dragă, iubirea mea, nu știai că sunt coșar?”

Acum vin tocmai de la Piața Galați, de la Gemeni. M-am întâlnit cu o cucoană care avea o sobă pe gaze. Și: „Nea Sandule, vino și curăță-mă”. Mi-a dat două milioane. În cinci minute. Doar m-am suit pe casă, i-am băgat două sârme d’alea și atât. Nu e ușor, trebuie să te sui de pe o casă pe alta, să escaladezi și eu am 67 de ani.

Read more

Oprica Aldoiu. Remaieuza

„Doamnă, păi dumneavoastră, ca meserie, nici nu mai figurați”. „Și eu ce să fac acum? Dacă am figurat 60 de ani, acum ce să fac?” Așa că a dispărut din nomenclator aceasă meserie.

Fac asta de o viață de om, din 1956. Din ’56, când eu am divorțat și am rămas cu doi copii și, atunci, m-am întrebat: ce trebuie să fac eu? M-am gândit că în școală, la ora de gospodărie, ne învăța să croșetăm, să tricotăm și să ne remaiem și ciorapii. Erau ciorapi foarte scumpi. Țin minte, primii ciorapi pe care mi i-a cumpărat mama erau Adesgo 401 de mătase naturală, dar ceva mai grosuți, care erau foarte trainici și, dacă se ducea un fir, nu puteai să-i arunci. Și, atunci, doamna profesoară, care era de gospodărie, ne-a învățat tot felul de lucruri. Și am zis eu atunci: dar ia stai, că eu pot să remaiez ciorapi. Sigur, nu a fost ușor, am umblat peste tot ca să pot să obțin o autorizație, să obțin un spațiu. Dar pot să vă spun că, cei la care eu m-am dus, au înțeles că eu vreau să-mi cresc doi copii frumos și să-mi asum responsabilitate față de ei și au înțeles că merit să-mi atribuie un spațiu.

Remaieuza

Oprica Aldoiu

Primul spațiu al meu a fost pe strada Paris la numărul 15, pe colț. Erau două prăvălioare mici, acuma s-au unificat. Am stat acolo 7 ani. Și, între timp, acolo, pe Modrugani, era Comitetul Central. Și treceau activiști de partid, treceau miniștri și așa și au văzut firma acolo particulară. Și asta nu era politic, pe vremea aia nu era politic să ai o firmă particulară. Și m-au tot scos de acolo. M-am băgat alături de spitalul de copii la o croitorie, la un loc … nu venea nimeni. Sigur, m-am dus din nou la primărie la spațiul locativ și am spus: „N-am din ce trăi, nu pot, vă rog, dați-mi în altă parte”. Mi-a dat aici în Amzei undeva, la fel, cu un cizmar. Am stat o bucată de vreme și aici, în piață [Piața Amzei], era primărie. M-am dus la secretarul de partid și i-am povestit, i-am spus: „Ajutați-mă, ca să pot să-mi cresc copiii”. Aici a fost, înainte să vin eu, mașină de scris, dactilograf. Zice: „Tovarășa Cașa”, asta era expresia, ”ia du-te dumneata și vezi acolo, la numărul 8, la intrare în bloc, și vezi dacă ți-ar conveni”. Sigur că am venit repede, am văzut, m-am întors imediat și i-am spus: „Sigur că da”. Zice: „Eu îți dau acolo localul ăla, de unde n-o să te mai scoată nimeni, pentru că n’ai să ai firmă în stradă și ai să ai firmă”. Asta era până în ’70, mi-aduc aminte că Ceaușescu ținea o prelegere atunci despre Cehoslovacia.

Read more