Gheorghe Belu. Anticarul de arta

/in

E adevărat, că în lumea asta, azi ai bani, mâine nu ai bani de țigări. Ai găsit o piesă, i-ai dat pe toți, nici nu stai pe gânduri, te bucuri doar că ai șansa să o găsești. O lume cu bani, în care tu nu ai bani niciodată.

La început am fost colecționar. Eram aviator. Bunica avea în casă destule piese și am tot continuat, mi-a și sădit gustul de frumos. Cu banii, care, pe vremea lui Ceaușescu chiar erau și nu aveai ce face cu ei, neplăcându-mi alcoolul … mi-au plăcut chestiile astea. Am tot cumpărat. Apoi, viața a evoluat, am fost oprit de la zboruri pe motive medicale, veniturile scad, te blochezi, pasiunea rămâne, tu cumperi și atunci am decis să fac pasul spre negoț, spre a câștiga ceva. Asta era prin `90 și … `97. Sau, chiar mai devreme. Cochetam, de altfel, cu magazine, cu consignații, mai depuneam piese pe ici, pe colea și apoi am decis să-mi deschid un spațiu. Am așteptat, însă, să-mi găsesc un partener, pentru că am considerat că este foarte important să fii în doi. Eu nu dispuneam de banii necesari, dar aveam piese și am găsit pe cineva, partenerul cu care sunt și astăzi. El a pus partea de bani, tot ce înseamnă partea logistică pentru un astfel de negoț iar eu veneam în compensație cu piesele, echivalent pe preț de cumpărare, nu de vânzare. Asta era pe Buzești. O zonă destul de pestriță, dar, în timp, și-a creat un vad, avea farmecul ei. Și am funcționat până când s-a demolat Buzeștiul. Până acum câțiva ani buni, cam 2009. Ne-am mutat aici, în Centrul Istoric.

Gheorghe Belu

Gheorghe Belu

După război, consignațiile aparțineau statului, erau parte dintr-o cooperativă. Nimic nu era privat, erau ale statului, punct. Erau ținute de ce? Tocmai pentru că aduceau un capital străin. Erau vizate ambasadele, personalul din ambasade. Și mergea foarte bine. Produsele multe erau confiscate și, restul, mai veneau oamenii cu piese. Am intrat în case unde îmi spuneau doamne: „Domnu Belu, mă duceam cu mama, tata era luat la canal, mă duceam cu mama și dădeam un inel cu briliant de 1 carat, de 2 carate pe un sac de mălai în Groapă, la Colentina, ca să avem cu ce trăi”.

Read more

Ion Goga. Geamgiul

/in

„Te chema, te ducea o lună, două, trei, fără bani, îți da mâncare. Am fost la canal, pe șantiere, la Casa Poporului. Plăteau ce plăteau, dar puțin. Casa Poporului e făcută toată geamgeria numai cu geamgii concentrați…”

Toți geamgii din București îs din zona aia, de acolo, din Cluj. Meseria s-a moștenit din tată în fiu. Tata a fost tot geamgiu, unchii mei au fost tot geamgii. Și bunicii lor au fost geamgii. Ca și cum s-au ocupat moții cu ciubere, noi suntem mai jos la Apuseni, de la comuna Mărgău, de la Huedin avem vreo cinșpe kilometri. Sat de geamgii. În cadrul comunie, 4 sau 5 sate în care toți s-or ocupa cu meseria asta. Satul se cheamă Bociu. Și de la noi, la 10 kilometri, încep satele moțești. Ăia s-o ocupat cu ciubere, că erau mai sus acolo, în pădure numai de brazi, aici mai jos o început cu meseria asta de geamgiu, dar asta o fost practic meserie jidănească, ei practicau înainte vreme demult, însă ăștia ține foarte mult la secretul meseriei, nici nu te lăsa să te uiți la diamant sau să ți-l dea în mână, să nu-și vândă meseria, adică să nu furi, cum s-ar zice. Și, pe urmă, ei plecând, mare parte s-o retras la ei acolo în Israel, alții o îmbătrânit și așa, moșii noștri, ce știu eu de unde cum, tot așa, au furat meseria asta, s-o lipit pe aici prin București pe lângă ceva evreu din ăsta și s-o dus din tată în fiu meseria. Dar în toată țara au fost majoritatea geamgiilor de acolo de la noi. Și Craiova, și în Târgu Jiu, Galați, Brăila, Constanța, Iași, cam în toată țara, nu numai în orașele din Ardeal. Dar acuma suntem pe cale de dispariție. De când o apărut termopanele și noi suntem și mai în vârstă, eu am 70 de ani, nu mă mai tentează să mă reprofilez, să fac altceva.

Ion Goga

Ion Goga

La 14 ani mi-am făcut buletin și am plecat la Craiova. Acolo era tata tot geamgiu. Și am lucrat pe-acolo vreo 5 ani particular cu el, cum era atuncea prin 1960. De acolo am plecat la Sibiu. La Craiova erau oamenii mai săraci, nu prea mergea meseria. Pe când la Sibiu, aici fiind industrie multă, altfel … erau oamenii mai cu bani, construiau fel de fel din domeniul nostru.
Read more

Dumitru Cotruță. Depanatorul radio-tv

/in

„Eu mă amuz când vin oameni și încep să-mi explice una, alta. Măi tăticu, eu sunt atât de versat în treburi d’astea, că n-am nevoie de nicio explicație.”

Am 73 de ani …, anul ăsta fac 74, așa, deci fac treaba asta … deci, ce se întâmplă, eu sunt inginer electronist și nu m-am ocupat de depanare radio-tv. Eu am făcut electronică, cercetare, proiectare pentru centrala de la Cernavodă, am lucrat în cercetare pentru lucrări de fizică nucleară, de fuziune nucleară, cercetări de optoelectronică, deci de infraroșu. Am lucrat în radar, deci stație radar, cercetare științifică pentru stație radar. Deci, treaba asta o fac ca profesie efectivă de când am ieșit la pensie. Și asta s-a întâmplat în 1996, am ieșit la pensie, dar de radio … aici am atelierul acesta din anul 2000. Am mai lucrat încă un an așa la o firmă care făcea reparații radio-tv și eu lucram pe teren. Dar atelierul meu aici îl am din 26 septembrie 2000. Deci, ca profesie ce să zic, toată viața am făcut câte ceva, dar sporadic, în afara orelor de serviciu. Dar niciodată nu m-am lăsat. Și asta s-a întamplat din anul 1967, de atunci lucrez și această meserie.

Dumitru Cotruță

Dumitru Cotruță

Atelierul ăsta e. Domne, ne rezumăm la ceea ce ni se pune la dispoziție. Un spațiu mai mare mare ar însemna cheltuieli mai mari, deci chirie mare, cheltuieli mai mari și nu prea îți poți permite să faci așa ceva. Și, prin urmare, ăsta este un spațiu închiriat de la Administrația Fondului Imobiliar, care aparține de Primăria capitalei … o casă naționalizată și și așa chiria e destul de mare pentru ceea ce mi se oferă: n-am căldură, spre exemplu.

Read more

Depanatorul TV

/in

depanatorul tv

Haig Keskerian. Cafegiul. Cafegiul armean

/in

Suntem veniți demult, demult, foarte demult. Nu știu, am uitat … de prin 1911 mi se pare au venit părinții mei pe-aicea și s-au ocupat cu cafeaua asta, asta e meseria noastră. Armenii au fost aici meseriași de covoare, au fost bijutieri și ceasornicari … renumiți, erau renumiți. Și mulți au făcut meseria asta de cafegiu. Tata a deschis magazin de cafea când era tânăr, prin 1911, pe Calea Victoriei colț cu Frumoasă. Este și acum clădirea asta, este clădire veche. A deschis cu un văr al lui, au deschis amândoi. Erau holtei, nu erau însurați atuncea, în 1911. Și au făcut tovărășie și au făcut cafea. Era un cartier bogat. Pe Strada Frumoasă stătea, printre alții, și Elvira Popescu, care ulterior a plecat la Paris și era societară comediei franceze sau așa ceva. [Tata] avea clientă și pe ea. Probabil că cei din jur de acolo luau cafea.

În 1911 mașinile astea de cafea nu erau cu motoare, erau manuale, trăgea din greu până măcina un kil de cafea. Așa era vremea.

haig-keskerian-cafegiu

Cafeaua era foarte bună atunci, e bună și acum. Erau mulți furnizori, mulți angrosiști, mulți importatori. Și atuncea, dacă se întâlneau trei armeni, începeau: „Vai ce criză este!” Da, își creșteau copiii, aveau grijă de ei, nu le lipsea nimica din casă, dar era criză [râde]. Criză mare cu adevărat, după cum spune, era una prin ’28 sau când m-am născut, apoi a fost prin ’37. Apoi, dacă a început și războiul prin ’39-40, îți închipui. Dar a fost greu, dar nu simțeam, nu știu de ce. În război eram pe Rahova. Tata era spre 50 de ani și nu putea să îl ia pe front și noi eram mici și nu puteam să mergem la război pentru că aveam sub 18 ani. A fost destul de greu, da … era greu, da era bine.

Read more

Jean Petrescu. Tocilarul

/in

Tata a lucrat înainte aici, a lucrat la niște italieni. Italienii au venit atunci, înainte de război, de primul război, și au venit în România ca să scape de război, că aici, fiind cetățeni italieni, nu îi lua în armată. Și au scăpat și de al doilea război băieții lu ăla bătrânu, că tot așa, nu-i lua în război. Tata a intrat la ei [Madoti le zicea], în ’35, avea 12 ani. Stătea pe un scăunel să ajungă la piatră aici. Erau foarte săraci părinții lui. Stăteau părinții cu trei băieți, că tata a mai avut doi frați, într-o cameră cam … jumate din prăvălia asta e mult. Și l-a băgat la meserie la 12 ani. Pe vremea aia făceai doi ani ucenicie, după aia te numeai practicant, mai făceai încă doi ani, abia după cinci ani ieșeai meseriaș. Apoi ăla bătrânu a murit și au rămas băieții lui. Pe unul în chema Flavio, pe celălalt Umberto. Tata a intrat la ei aici la 12 ani, mai erau încă vreo doi italieni … erau cam cinci lucrători. Era de lucru, v-am spus. Era de lucru și când am intrat eu, deși par mai bătrân, eu sunt născut în ’56, fac 59 de ani anul ăsta, deși lumea zice că am 70 și ceva … Când am intrat eu aici în ’81 … aveam la cuțite, de nu mai știam pe unde să le mai punem, domne. Întindeam pe jos.

Petrescu Jean. Tocilarul

Pe urmă, când s-a schimbat calimera de-au venit comuniștii la putere, în ’47, când au făcut ei stabilizarea, inflația a fost foarte, foarte mare. Au pierdut o căruță de bani atunci, era inflație foarte mare după război. Tata lua salariul o servietă plină de bani, era zeci de milioane kilu de mălai.

Read more

Paul Ionescu. Păpușarul marionetist

/in

Dacă discutăm despre meseria de păpușar, nu putem spune că e pe cale de dispariție, pentru că în lume este foarte bine apreciată. Nici la noi în țară nu se poate spune lucrul ăsta despre păpușărie, teatre de păpuși sunt multe.

După al doilea război mondial, teatrul de păpuși a luat un avânt deosebit și s-au înființat teatre pentru copii. Cu ocazia asta, din nefericire, păpușăria a devenit în România, ca și în alte țări socialiste, o meserie specifică copiilor. Și-a pierdut latura artistică apreciată de toată lumea. Și așa a fost catalogată mulți, mulți ani. Asta la noi. În vest, unde arta păpușăriei a avut o dezvoltare normală și de o cu altă factură, arta păpușăriei este o artă care se adresează tuturor. Sunt și la noi spectacole pentru adulți, chiar la Teatrul Țăndărică, unde lucrez, și sunt și alte trupe particulare și chiar a unor păpușari independenți, care lucrează ca one man show.

Paul Ionescu. Marionetist

Dacă mă întrebați pe mine, vă pot spune că ideea de marionetă … aici este un oarecare sâmbure de adevăr. La noi, acest tip de marionetă, este mai rar. Sunt țări unde marioneta e foarte bine apreciată și foarte bine dezvoltată, cum este Franța, unde este o tradiție de secole. La noi însă marioneta nu a apărut de chiar foarte mult timp. Ea a apărut prin perioada ultimului război. Poate or fi fost și înainte … mici încercări, câteva mânuiri neprofesionale, evoluții artistice neprofesionale în case mai deosebite de oameni de cultură, unde copiii să fii încercat să facă mici spectacole, dar marioneta nu a apărut la noi decât în perioada războiului și imediat după, când s-a născut și s-a dezvoltat Teatrul Țăndărică. Primul grup de marionetiști a fost în jurul magazinului Lafayette, fostul Victoria. Acolo s-a format o trupă particulară a acestui magazin, la raionul pentru copii. După război, colectivul de marionetiști a fost inclus în Teatrul Țăndărică.

Read more

Tomescu Lucian. Giuvaergiul

/in

În 2005 eram în Elveția și un prieten, care făcea parte din lumea diamantelor și a comerțului cu diamante, vroia să meargă la Vicenza să-și ia atestatul de evaluator de diamante. Unchiul lui, având casă de licitație de diamante, trebuia să aibă pe cineva apropiat, din familie, că așa se fac marile afaceri, în familie. Și trebuia să aibă pe cineva care să certifice acele diamante și să garanteze. Trebuia să-și ia această diplomă de evaluator, de gemolog. Eu mergeam la maică-mea în Italia și el trebuia să ajungă la Vicenza și mi-a propus să merg și eu cu el la Institut de Gemologie din Vicenza.

lucian-tomescu-giuvaergiu

Am fost așteptați de director și a început să ne prezinte institutul. Aveau de creație, de modă, de bijuterii, mergeau mai mult pe creații de modă foarte elaborate și scumpe. Și, prezentându-ne secțiile de meserii, am intrat în secția de giuvaergii sau de țintuitori. Când am văzut acolo ce poate ieși din mâna omului … vedeam că, pur și simplu, dintr-o verighetă poți să faci o capodoperă. Am fost fascinat de ce am văzut acolo, am simțit că a intrat un curent în mine. Și-am zis: „Asta vreau să fac!” Deși n-aveam nici cel mai mic gând.

Read more

Nicolae Mușcel. Anticarul. Anticarul cu joben

/in

Prin ’85 am avut o problemă familială și … până atunci tot adunasem anumite cărți, cumpăram … din librării, umblam și prin anticariate, știam despre ele. Și având această problemă care necesita ceva bani și neavând altceva mai valoros în casă, am luat cărțile și le-am dus la târg. Pe vremea aceea cel mai apropiat de mine era Oboru. Deci în ’85, în octombrie. Am plâns, bineînțeles, erau cărțile mele de suflet, știam, țineam la ele … și, după ce am rezolvat problema, am început să mi le cumpăr înapoi. De unde? Tot de acolo, bineînțeles. Am constatat că m-a costat ceva mai mult decât le-am dat eu. Am găsit însă pe cineva care mi-a dat şi alte cărți. Și ca să nu rămân cu ele, le-am pus la vânzare. Și uite așa am început să vând cărți.

anticarul-cu-joben-1

Asta a fost începutul. Până în ’90 o dată, de două pe lună mai mă duceam pe acolo, mai făceam schimb, vindeam cărți, luam cărți. Era numai duminica parcă, atât. Nu era voie … ne mai alerga poliția, am văzut cărți rupte de polițiști, puse pe șină când trecea trenul, mă rog, milițieni pe vremea aceea. Eram destui, făceam schimburi de cărți, se căutau atunci prime ediții, care era mai frumoasă, mai cartonată … era frumos. Cărțile interzise nu se discutau decât când ajungeai la un anumit nivel, când te cunoșteau bine mulți. Nu ca pe mine atuncea, eu eram copil de mingi.

Read more

Zdârcă Nicolae (Nea Nicu). Pălărierul

/in

Povestiți-mi cum ați început.

Păi cum am început? Vă închipuiți că cum se începea acuma 70 de ani, așa se începea. Pentru că toată promoția, toți meseriașii, tot asta … reveneau din pătura de la sate. Pentru că acolo viața la sate era foarte grea atuncia, tineretul în special, copiii, tineretul o duceau foarte greu. Și până la urmă ei trebuia să plece și ei, să schimbe viața altfel. Și fugeau la orașe să învețe meserii. Păi acuma nu mai vine nimeni, pentru că diferența între tineretul de la sate și tineretul de acuma, nu’i nicio deosebire. Ei au tot la dispoziție, statul le dă ajutoare, păriții îi ține în palme cu tot felul de bunătăți, că’s copiii mei, iese cu diplome și cu chestii d’astea, au discoteci, au astea … au asfalt pe străzi, la școală îi duce cu autobuzul, i-aduce cu autobuzul.

mester palarier bucuresti

Păi io când eram la școală, mergeam diferența din satul meu și până unde era școala era cam patru kilometri și mergeam pe jos patru kilometri. Și vă închipuiți că era drumuri desfundate, țara, era noroiul până la genunche, mergeam pă, căutam pe sus, pe pârtii, pe alte părți ca să nu intrăm în noroaiele alea mari. Și, una, și al doilea era viața foarte grea atuncia, pentru că țăranii o ducea foarte greu, mai ales ăia care era puțin de categorie mai slabă, care avea copii mulți, noi am fost 11 copii la părinți, vă închipuiți. De unde sunteți? Din Gorj, pe lângă … Crușițu îi spune, pe lângă Filiași, pe acolo, în partea aia. Sunt gorjean ca a lu Ponta, dar el nu ține cont de noi.

Și, toamna, iarna, când ne duceam, vă închipuiți … până la școală de multe ori ne prindea zăpadă, ne prindea lapovița și eram desculți. Când ajungeam la școală eram, picioarele erau vinete, nu erau roșii, era vinete de frig și de astea. Și una, și al doilea, școala noastră, așa era toate școlile atunci, nu erau încălzite, avea godin, avea un godin d’ăla și încălzea. Și noi eram obligați copiii să ducem lemne ca să ne încălzim. Și în fiecare dimineață trebuia să ducem câte o bucată de lemn așa, la subsioară, să ducem. Cine nu ducea lemne era notat pe o hârtie și când venea învățătoarea, imediat: „Cine n-a adus?” Ne bătea la palmă, ne dădea cu nuiaua de se umfla, așa se umfla carnea pă … pentru că așa era atuncia disciplina, ordinile care le avea ei. Și vă închipuiți că noi, dacă eram din clase …, familia lu tata, familia noatră, eram la școala câte cinci. Și în fiecare zi treia să ducem cu câte un ratardei [retevei] de cinci lemne. Păi aia noi ardeam într-o noapte, scăpam noi de căldură acasă. Și de multe ori n’aveam. Dar ce se întâmpla? Și nu numai noi n-aveam. Distanța de la noi de acolo din sat și până la școală era vreo 4 kilometri. Și de acolo până la școală noi rupeam toate gardurile pe unde n-eierea, rupeam de acolo și duceam. Primăvara săracii oameni, nu mai era nimic, trebuia să facă gard. Făcea garduri toamna, noi îl curățam, îl duceam la școală, rupeam gardu. Ca să ne descurcăm, să scăpăm și de bătaie. Asta a fost.

Read more